Arta digitala a artistei Valentina Kallias mi se pare – fie-mi iertata insolenta! – un fel de miere turnata într-un fagure de fonta care ar buimaci si pe cel mai înfometat urs carpatin. Mesajul ei dublu nuantat se apropie de tehnica zanganitului de catifele, dar, totusi, este mai tandru decat siroitul apei de ploaie prin burlanele casei cu pridvor si doua caturi.
Ea însasi pare socata de acea femeie fatala pe care o creeaza, caci în lucrarile ei predomina dispretul fata de dragostea traditionala, edulcorata si usor de ofilit. Personajele ei sunt reductibile la un simbol al feminismului de genul „Razboiul stelelor”, în care invadatoarele vor sa ofileasca toata suflarea masculina a Terrei.
Elvetianca prin nastere si americanca prin adoptie, Valentina Kallias s-a înregimentat recent în curentul deviantART (despre care am vorbit într-un numar precedent), iar tineretea ei artistica este vizibila în seria „Femeia fatala din alta lume”. Desi departe de maturitatea unui creator care vede omenirea ca pe o problema pentru care arta are solutii (fie ele si iluzorii), Kallias pare sa-si fi gasit o poteca îngusta care duce spre acel „personal credo” – expresie cu care unii artisti americani palmuiesc inteligenta publicului.
Este vorba despre înca socanta substituire a iubirii cu confruntarea, despre eliminarea duiosiei si înlocuirea ei cu primejdia, cu ideea ca nu suporti sa nu fii cel mai puternic. Femeia acestei creatoare de scenarii SF poarta permanent un costum de fonta creponata si spatele îi este populat cu tepi si zimti care tin tandretea la distanta. Indubitabil, reprezentanta sexului frumos devine un dinozaur nascut din confuzia omului modern ajuns într-o fundatura filosofica, exprimata prin dilema: violenta sau dragoste?
Cu toate ca parcurge prima tinerete (Valentina Kallias refuza sa ne dea date biografice), amorul este pentru artista elvetianca o floare pe care intentionat uita sa o ude. Foarte rare sunt lucrarile în care apare un cuplu, predominante fiind compozitiile în care femei parca eliberate de pe fata nevazuta a Lunii se confrunta cu situatiile prin care trece o idila esuata. Kallias vrea sa impuna un robot feminin care sa nu poata plange cand este abandonat de iubit si care, daca da frau liber slabiciunilor lumesti, este închis într-o colivie pentru a nu da un exemplu prost „suratelor” sale. Femeia din alta dimensiune a timpului este o marioneta a instinctelor de dominare, în care ferocitatea ocupa un loc de frunte.
Din unele lucrari reiese clar faptul ca, atunci cand sentimentele firesti o coplesesc, femeia robotizata (poate o viziune a viitorului nefiresc al lumii) se dezintegreaza. Kallias nu se sfieste sa ne demonstreze ca fiinta suava si materna nu va mai fi alcatuita decat din articulatii otelite, sani metalizati si coapse de tabla galvanizata, dar bine conturate. Este o amintire palida a senzualitatii pierdute, în care femeia-obiect sexual s-a revoltat împotriva profitorilor lipsiti de afectiune.
Din fericire, în acest tablou sumbru al vietii fara sentiment se strecoara si o unda de omenie, nu lipsita, totusi, de stranietate. Astfel, parca furand o idee din capodopera cinematografica „Oblio”, Kallias se înfatiseaza doua „tuguiate” alarmate de existenta unei fiinte cu capul aproape plat. Este o parabola care ascunde întrebarea: tradare sau greseala a naturii? Din pacate, se pare ca artista se demasca în opera sa, aratandu-ne ca pentru ea dragostea a devenit un moft neglijabil.
PAUL IOAN
Comentarii