Si marii maestri se joaca. Rasfoiti albumele cu colectii de arta si veti descoperi, cu ochi de detectivi amatori de frumos, cat de multe gesturi aparent marunte sunt imortalizate pe panzele lor… Mi-am permis acest exercitiu calofil si enigmistic, inspirat fiind de lungile comentarii asupra unei panze emblematice semnate de Giovanni Bellini, unul dintre fruntasii Renasterii italiene, si anume „Petrecerea zeilor”.
Nu ma voi referi la faptul ca, din motive vag elucidate, aceasta pictura datata 1514 a fost „ajustata” de doua ori – caci dupa moartea lui Bellini, au refacut decorul pictorul de curte Dossi Dosso si apoi maestrul Tiziano. Interesante sunt doua fapte (amanunte?) prezente în scenariul compozitiei.
În mod uimitor, în capodopera apar pentru prima oara vase de portelan cu motive chinezesti, desi la acea data nu erau cunoscute în Europa. Explicatia? Maestrul lucrase în portul venetian al carui comert cu Orientul era înfloritor. Însa un gest al lui Priapus singularizeaza aceasta capodopera, caci personajul (simbol al virilitatii) ridica fusta nimfei Lotis. Fata era adormita, la fel ca petrecaretii. Dar violul nu s-a consumat, spune povestea, pentru ca magarusul lui Silenius (betiv notoriu din alaiul lui Dionisos) i-a trezit pe mahmuri cu ragetele sale…
Avem de-a face, fara doar si poate, cu o tentativa de viol facuta publica de Bellini – premiera absoluta într-o lucrare de referinta. Ramanand la gesturi care implica atractia feminina, va voi supune atentiei capodopera lui Rembrandt „Femeie scaldandu-se în rau” (1654). Maestrul avea 48 de ani cand a realizat aceasta adorabila scena, iar femeia este a doua sa sotie, Hendrickije Stoffels. Dupa moartea Saskiei (prima consoarta), maestrul si-a revarsat rezervorul de iubire asupra acestei fiinte care, iata, îsi ridica suspect de mult rochita de noapte, parca pentru a-l provoca pe admiratorul ascuns. Nivelul apei nu justifica o asemenea generoasa dezvelire, si totusi…
Gestul avea sa fie o mana cereasca pentru impresionistii francezi. Una dintre cele mai înduiosatoare scene ale barocului spaniol este, în opinia mea, cea în care apar copiii cersetori ai lui Bartolomé Esteban Murillo (1617-1682). Nascut într-o familie nevoiasa cu paisprezece copii (tatal fiind barbier), Murillo a cunoscut saracia si umilintele. A fost crescut de o sora mai mare, dupa moartea timpurie a parintilor.
Într-una din scene, pustanii cersetori dau cu zarurile si maestrul îi surprinde facand un gest impresionant: cu ajutorul degetelor, ei încearca sa adune cifrele date de zaruri, dar atitudinea lor demasca faptul ca înca nu au învatat sa numere! Sarmanii baietasi erau mult prea ocupati cu cersitul de merinde pentru a mai trece pe la scoala. Murillo îi priveste cu tandra compatimire si compenseaza tristetea gestului prin indiferenta cu care al treilea baietel mananca o para, urmarit atent de un caine vagabond ca si ei. Leonardo da Vinci nu putea sa lipseasca din aceasta suita de gesturi memorabile. Într-o scena foarte raspandita a scolii florentine de pictura a secolului XV, apar Fecioara cu Pruncul, Sfanta Ana si Ioan Botezatorul. Compozitia ne-o prezinta pe Sf. Ana aratand cu indexul spre ceruri. Dar acelasi gest îl vom regasi si în lucrarile „Sf. Ioan Botezatorul” si în „Bacchus”.
Avand în vedere contextul religios al capodoperelor, de ce a mai fost nevoie de aceasta atragere a atentiei de catre cele trei personaje? Oare enigmaticul Leonardo se gandea la altceva decat la puterea divina? Simtea geniul renascentist nevoia de justificare a unui mister necurat ascuns în cele trei panze? Nu vom întelege niciodata gesturile geniilor.
PAUL IOAN
Comentarii