Cazul marelui pictor francez William-Adophe Bouguereau, care si-a creat cea mai mare parte a operei in secolul XIX, este unul paradoxal. Si asta pentru ca academismul si conservatorismul panzelor sale au rezistat in timp ce modernitatea patrundea in arta si imprimavara mentalitatea asupra picturii. Spunem paradoxal pentru ca a fost posibil, in mod uimitor, ca lucrari precum „Nasterea lui Venus” sa fie elogiata si achizitionata cu entuziasm in 1879, la cinci ani de la prima expozitie a impresionistilor. Caci impresionistii au fost cei care, fara mila si remuscare, l-au exilat treptat pe Bouguereau in insula uitarii.
Nascut la La Rochelle, in vestul Frantei, in 1825, William-Adolphe a fost fiul unor comercianti. Daca nu si-ar fi demonstrat vocatia nativa de desenator excelent din copilarie, probabil ca el ar fi continuat afacerile cu vin ale familiei. Dar la indemnul unor cunoscuti apropiati, Bouguereau ajunge la Scoala de arte frumoase din Bordeaux si apoi din Paris. Elev si student exceptional, pictorul se ataseaza definitiv stilului clasic de pictura si devine cel mai stralucit reprezentant al academismului francez din veacul XIX. Nudurile lui feminine sunt privite cu o admiratie superioara celei acordate odaliscelor lui Ingres, marele lui inaintas. In aceste conditii, primeste Premiul Romei (bursa de studii in Cetatea Eterna) si Bouguereau se afirma in Italia, unde chiar primeste complimentul de „urmas al lui Raphael”, desi este o mare exagerare. Culoarea epidermei nudurilor sale tinde spre un realism pe care niciun inaintas al sau nu l-a atins. De altfel, niciun alt artist nu a reusit sa exprime prin culoarea pielii viata palpitanda a personajelor.
Ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe impresionisti – si in primul rand pe „ironicii de serviciu” Edgar Degas si Claude Monet – a fost romantismul scenelor sale. Pur si simplu Bouguereau emotioneaza prin atmosfera poetica pe care o creeaza cu ajutorul zeitelor imaginate in ipostaze deseori inocente, neprovocatoare si departe de pozitiile incarcate cu un erotism bine temperat al altor maestri. Bouguereau parca are visurile unui copil sau ales unui adolescent pentru care viata este o poezie plina de armonie si frumusete. Sa oferi publicului compozitii pline de amorasi si nimfe care te privesc cu adoratie, in timp ce impresionistii improspateaza pictura desfiintand domnia formelor precise si intronand domnia culorii ca mesager al senzatiilor, era un autentic act de curaj. Dar Bouguereau sfida modernizarea picturii. Avea si de ce. Nu putea sa-si schimbe stilul la batranete si, in primul rand, panzele sale erau vandute cu un succes urias, succes comercial pe care impresionistii nu l-au avut decat dupa disparitie.
Cu toata indarjirea lui Bouguereau de a ramane ferm pe pozitiile academismului si cu toate achizitiile facute frenetic de comercianti americani de arta, publicul a fost cel care a inceput sa astearna praful peste conservatorismul sau. Incet-incet, tablourile cu nuduri romantice si nimfele cu amorasi zburdand veseli in jurul lor si-au pierdut din interes. Impresionistii au desfiintat treptat urmele clasicilor si trimiteau in prizonieratul uitarii pictura academica. Clocotul interior al artistului capata ale forme de exteriorizare, zeitele se intorceau in paginile lui Ovidiu si Homer si agresivitatea cromatica si simplitatea formelor capatau curajul afirmarii.
PAUL IOAN
Comentarii