Nemurirea individului uman, eternitatea fiintei se afla în lumina si nobletea spiritului sau, precum si în capacitatea de a iubi si a se darui cu adevarat. In principiu oricine are acces la cele mai înalte piscuri ale Edenului universal, însa doar câtiva semeni pot sa ajunga acolo.
Sunt adevaratele genii, iar printre ei se afla cel care, paradoxal, nu a avut oficial un nume de familie, motiv pentru care onomasticului Leonardo i-a fost alaturata trimiterea catre locul de bastina: da Vinci („cel care este din Vinci”, orasul toscan în vecinatatea caruia s-a nascut).
Nu întâmplator, intuind valoarea suprema a personalitatii acestuia si traducându-si ideea într-un simbol plastic foarte inspirat, psihanalistul Sigmund Freud spunea ca Leonardo „a fost un om care s-a trezit prea devreme în întuneric, în timp ce toti ceilalti înca dormeau”.
Printr-o reactie devenita reflex, îi asociam lui Leonardo imaginea tabloului cu enigmaticul zâmbet al Mona Lisei.
Daca titanul renascentist s-a facut puternic remarcat prin creatiile sale plastice; daca astazi se vorbeste tot mai mult despre senzationalele inventii prin care acesta si-a devoalat incredibile virtuti de vizionar; daca solutiile sale ingineresti sunt în prezent o adevarata mina de aur pentru oamenii de stiinta si constructori – un detaliu de o sensibilitate cu totul speciala al geniului sau ramâne înca în penumbra necunoasterii complete si a insuficientei puneri în valoare: Leonardo da Vinci s-a implicat direct, profund si eficient în acte artistice supreme, de suflet pentru fiecare fiinta umana, muzica si literatura.
Leonardo nu numai ca iubea muzica, ci o si cânta la modul concret. A fost faimos în timpul sau ca interpret si improvizator la „lira da braccio”, un instrument exploatat cu abilitate de umanisti si poeti ai secolului al XV-lea, ca Angelo Poliziano, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola.
Reputatul pictor si istoric al artelor Giorgio Vasari relateaza despre sosirea acestuia la Milano: „Leonardo a fost escortat la Milano, precedat de imensa sa reputatie, si a fost prezentat ducelui pentru a putea cânta la lauta, instrument pe care ducele îl aprecia foarte mult. Adusese cu el o lauta modelata de el însusi aproape în întregime în argint, având forma unui cap de cal, o forma noua, ciudata, dând un sunet mai vibrant si mai armonios. De asemenea, avea putere asupra tuturor muzicienilor care se adunasera sa cânte acolo. Mai mult, s-a dovedit a fi cel mai bun improvizator al timpului sau.”
Într-un document din epoca, se afirma ca acesta „avea o voce frumoasa, cântatoare si îsi distra frecvent prietenii si rudele”. A învatat singur sa cânte la lira si îsi improviza cu inspiratie si pricepere propriile cântece.
Când a intrat în serviciile familiei Sforza, a proiectat o lira de argint. În alte documente s-a sugerat ca Leonardo era un muzician mult mai bun decât oricare interpret de la curte, iar confratele si concurentul sau renascentist, alt creator de geniu – Michelangelo, se referea ironic la el, numindu-l „acel cântator de lira din Milano”.
De altfel, primul profesor al lui Leonardo da Vinci la Florenta, Andrea del Verrocchio, a fost si el muzician, la fel ca multi alti pictori ai epocii. Se poate imagina atmosfera din acel atelier, cu Botticelli, Perugino, Ghirlandaio, cu totii lucrând intens si cu un entuziasm temperat, lucid si responsabil, îndreptat catre spiritul emulatiei artistice – cântatul la instrumentele pe care le aveau la dispozitie: lauta, lira, vielles.
Muzica era prezenta pretutindeni, dupa cum povesteste Vasari, martor la o sedinta în care a fost implicata La Gioconda: „Cu Mona Lisa, Leonardo a avut ideea de a chema cântareti, muzicieni si clovni, sa cânte continuu în timpul sedintelor, sa aduca o dispozitie vesela si sa elimine acel aspect melancolic pe care pictura îl poate da portretelor. În acesta era un zâmbet atât de placut, ca parea mai degraba divin.”
Istoricul de arta Emanuel Winternitz arata ca, pentru Leonardo „muzica nu a fost o fateta, o particula dintre multe altele, a puterii sale creatoare, ci o parte esentiala (…) a întregii structuri a energiei sale stiintifico-artistice”.
Artistul afirma ca, în aceasta breasla, pictorii sunt privilegiati fata de sculptori, deoarece în timp ce lucreaza pot asculta muzica, dupa voie si netulburati.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii