O recenta dezbatere sustinuta în revista americana „ArtProfile” (editie electronica) avansa ideea ca arta digitala este cel mai propice ungher unde-ti poti ascunde frustrarile, pentru ca un computer ar fi ca un frigider pentru sentimentele tale – ale artistului. Nu am fost deloc de acord cu acea teza, însa atunci cand am descoperit lucrarile de o rigiditate miscatoare (vorba oximoronului) ale lui David Ho, parerile mele au început sa se clatine. Si asta pentru ca acest „fotograf” al cenusiului din suflete are talentul de a izbi necrutator în sensibilitatea privitorului.
American de origine chineza, David Ho (a nu se confunda cu un om de stiinta cu nume similar) pare ca descinde din atelierul de gravura a lui Dürer. De la maestrul tenebrelor a împrumutat apetitul insatiabil pentru fantasticul bine temperat, calatorind cu aceeasi dezinvoltura prin purgatoriul lui Dante, dar fara sa fie un om religios. David Ho, probabil un sentimental incurabil dar cu rezervorul de afectivitate zdruncinat, parca îsi aduna sentimentele într-un mojar si le macina pana devin o gramajoara de pilitura de fier, cu care se apuca sa deseneze. Parca nu-l mai doare nimic lumesc si resemnarea lui ne îmbie si pe noi sa ne întrebam daca suntem fericiti.
Fin cunoscator al mitologiilor antice europene, David Ho face un pelerinaj pe raul Styx si luntrea este condusa de el însusi. Restul lumii s-a metamorfozat într-un grup de prizonieri imobilizati, fiecare, în cate un cub de gheata. Este una dintre cele mai sinistre parabole ale zidului care ne desparte de ceea ce numim de obicei fericire.
O prelungire a acestui taram fara sentimente este si lucrarea „Cautand norocul”, elaborata pe fond sepia pentru a ne sugera romantismul epocii victoriene. O multime de oameni – nuduri de femei si barbati – cauta cu înversunare mici obiecte luminoase, poate niste fulgere globulare aflate într-un imposibil repaus. Drama acelor fiinte este ca nu au habar de existenta celorlalti sau nu le pasa. Dar cautarea fericirii a devenit o manie tolerata, nu-i asa?
David Ho nu doreste sa ne ofere date personale si în ultrascurtele sale declaratii nu vrea sa se catalogheze în vreun fel. Este un artist independent – poate si de lumea reala care nu-i aduce deloc zambetul pe fata. Am cautat atunci un fel de autodefinire în lucrarile sale si cred ca aceea intitulata „Ucenicii mei” este un autoportret (în stilul fanteziei digitale). Giganticul barbat, facut dintr-un mozaic monocolor, ne aduce aminte de uriasa statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro. Pe trupul sau impunator sunt lucratorii care mesteresc detaliile corpului, si chiar un alpinist care-si risca viata pe pieptul colosului. Se crede David Ho în mare suferinta si apeleaza la „imitatio Christi”?
Fascinanta este si lucrarea „Descoperire”, cu întelesuri profunde pentru o tema deja prafuita. Dar personajului nu-i cade o singura masca, ci o avalansa de masti foarte diferite între ele. Poate ca asta ne duce cu gandul la încarnarile anterioare si gestul este o deconspirare a metempsihozei? În sfarsit, o raritate: David Ho optimist! Trupul unei femei tasnind din tarana îsi pierde identitatea si din corpul sau creste o splendoare de arbore cu fructe stralucitoare. Poate ca artistul considera femeia arborele vietii, ale carui roade sunt pentru unii dulcege, dar pentru el sunt amare ca noaptea fara stele.
PAUL IOAN
Comentarii