Când doua femei îi pozeaza unui pictor pentru unul si acelasi nud, te întrebi daca nu cumva ai de-a face cu un fel de perversitate psihologica. Si asta pentru ca una e nevasta, iar cealalta este amanta. De la amanta a preluat chipul, iar de la soata a „împrumutat” corpul, mai plinut si mai apetisant decât al metresei. Pentru necunoscatori, situatia poate parea prea alambicata, dar daca precizam ca avem de-a face cu Édouard Manet (1832-1883), atunci lucrurile se mai limpezesc. Dar nu de tot. Impresionistul, respins cu vehementa la Salonul din Paris si prezent mai mereu la „Salonul refuzatilor” a avut o obsesie artistica si amoroasa pentru o anume Victorine Meurent, pe care a întâlnit-o la atelierul maestrului sau, Thomas Couture.
Frumusete proaspata si usor insolenta, aceasta femeie (cu doisprezece ani mai tânara) va ramâne pentru posteritate o „artista” din cauza unuia dintre cei mai importanti maestri francezi ai veacului XIX, pentru ca i-a pozat (în special pentru nuduri) pâna când trupul nu i-a mai permis sa se afiseze goala în pânzele lui Manet. În paralel, pictorul oferea societatii un exemplu ciudat de tata: Suzanne Leenhoff (sotia sa de origine olandeza) îl naste pe Léon înainte de casatorie, Manet îl recunoaste si îl creste, dar nu l-a adoptat niciodata. El s-a numit dupa mama, Leenhoff, iar maestrului îi spunea „parinte” si nu „tata”. Pe de alta parte, Victorine si Suzanne se cunosteau si ambele i-au pozat pentru nudul din prim-planul „Dejunului pe iarba”. Dintre cele doua, prilej de belele a fost Victorine, întrucât ea este aceea care i-a pozat pentru scandaloasa „Olympia”.
Beleaua numita astfel s-a iscat tocmai pentru ca femeia „pozata” era cunoscuta. Manet s-a inspirat dupa pozitia zeitei Venus din compozitiile lui Tiziano („Venus din Urbino”) si Giorgione („Venus adormita”), realizate cu trei sute de ani mai devreme. Academicii francezi au considerat o insulta aparitia unei dame de consumatie cunoscute pe post de personaj principal într-o pictura. Dar erotismul cautat de Manet la aceasta Victorine devenise deja intratabil, asa ca maestrul a perseverat si i-a reprodus chipul în mai multe compozitii de marca. La maturitate, ea apare îmbracata cu un vesmânt de noapte, alaturi de un papagal. Era momentul când amanta îsi pierduse prospetimea.
Dar nu numai Victorine i-a adus belele lui Manet, ci si felul cum a reactionat dupa moartea lui Maximilien de Habsbourg, print austriac devenit împarat al Mexicului si sustinut, apoi abandonat de Napoleon III. Dupa retragerea francezilor, suveranul Mexicului a refuzat sa plece si a fost executat de republicani. Pânza de mari dimensiuni „Executia lui Maximilien”, lucrata de Manet pe tot parcursul anului 1868, nu a fost niciodata expusa în Franta, fiindca soldatii din pluton purtau uniforme imperiale franceze. Pictura si replicile ei au ajuns în Anglia, Danemarca si Germania.
Posteritatea nu este deloc atât de intransigenta cu Manet, dar trebuie sa recunoastem ca cele trei mari surse de belele pentru maestru au fost inspirate de trei capodopere ale picturii universale: „Petrecere campestra” (Tiziano, pentru „Dejun pe iarba”), „Venus adormita” (Giorgione, pentru „Olympia”) si „Tres de Mayo” (Goya, pentru „Executia lui Maximilien”). Dar stilul în care a lucrat Manet ramâne inconfundabil.
PAUL IOAN
Comentarii