Manastirea „Saraca”

           Situat în vestul tarii, judetul Timis se mândreste cu frumuseti naturale, cu zone turistice, cu retele de drumuri si cai ferate dar si cu o viata spirituala neîntrerupta de secole. Manastirile si bisericile dovedesc toate ca, în mod cronologic, dupa Dobrogea, Banatul este a doua zona din tara noastra unde s-a desfasurat neîntrerupt viata monahala.

           Situat în vestul tarii, judetul Timis se mândreste cu frumuseti naturale, cu zone turistice, cu retele de drumuri si cai ferate dar si cu o viata spirituala neîntrerupta de secole. Manastirile si bisericile dovedesc toate ca, în mod cronologic, dupa Dobrogea, Banatul este a doua zona din tara noastra unde s-a desfasurat neîntrerupt viata monahala. O asemenea vatra sihastreasca, vestita în întregul judet, este Manastirea Saraca, din satul Simlacul Mic, comuna Gataia. Satul respectiv a fost cunoscut secole de-a rândul sub numele Manastirea. Traditia populara dar si câteva marturii din secolul al XIII-lea, atesta faptul ca atât pe valea pârâului Lunca aflat aici, cât si în padurile din jurul satului exista o intensa activitate monahala înca din secolele XII-XIII. Calugarii de aici traiau în chilii de lemn, dar îsi tineau slujbele si se închinau într-o biserica mica având hramul „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”. Sihastria lor era cunoscuta sub numele „Saraca” iar calugarii se remarcasera prin misionarism si lupta pentru mentinerea ortodoxiei. Între anii 1270-1271 nu mai era o sihastrie oarecare, ci o manastire care se opunea procesului de catolicizare fortata a satelor românesti. Activitatea ei era atât de cunoscuta încât la începutul secolului al XV-lea superiorul calugarilor franciscani scria în unul din rapoartele sale ca aceasta manastire era „o pepiniera de schismatici”. Activitatea duhovniceasca a continuat si în timpul ocupatiei otomane, dar la sfârsitul secolului al XVII-lea un incendiu o distruge pâna la temelie. Biserica si întreaga manastire sunt refacute în 1730 dar nu vor mai putea functiona multa vreme deoarece în 1778 sunt desfiintate de Imperiul Habsburgic.
           Viata monahala este reluata aici în 1935, biserica având hramul „Schimbarea la fata”. Locasul este simplu, chiar auster, cu o singura turla si un acoperis în doua ape. Exteriorul este alb, lipsit de podoabe, având numai un brâu în partea de sus si ferestre înguste pe fiecare parte. Ceea ce îi confera însa un aer cu totul aparte este pridvorul, mult mai larg decât de obicei, sprijinit în fiecare parte pe câte trei coloane cu capiteluri.
           Vegetatia din jur, pomii, aduc acestui sfânt locas un plus de caldura îndemnând trecatorul sa poposeasca aici pentru câteva clipe de reculegere si de rememorare a faptelor celor care s-au straduit sa mentina flacara unei credinte strabune.