Aproape intotdeauna, cand se face referire la curentul impresionist din arta plastica, sunt evocati exclusiv pictori, insa exista femei care reprezinta aceasta orientare ce nu tine de imperative exterioare, obiective, ci de trairile si mesajele estetice pe care le are de transmis autorul publicului.
O evaluare riguroasa in acest sens apreciaza in mod oficial ca singura pictorita americana care reprezinta impresionismul autentic este Mary Cassatt (1844-1926). Un nume, sa recunoastem, nedrept de putin cunoscut, dar care pune un accent aparte asupra realizarilor plastice ale artistilor de dincolo de Atlantic – un spatiu cultural cu o specificitate complexa, imprimata atat de preluarea si „adaptarea” orientarilor nascute pe „batranul continent”, cat si de manifestarea ca atare a spiritului nord-american, care include la modul organic si traditiile stravechi autohtone.
Sa dam totusi „cezarului ce-i al cezarului”: probabil, notorietatea de care se bucura astazi Mary Cassatt nu ar fi fost posibila, daca aceasta nu ar fi fost racordata la spatiul pictural european prin doua elemente esentiale: originea franceza a tatalui sau si formarea ei deplina in Italia si mai ales in Franta celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea.
La Paris, ea a cunoscut deopotriva discriminarea de gen (afirma ca o pictorita nu poate expune in marile saloane decat daca are cunostinte in randul celor din juriu), dar si aprecierile de valoare ale unor mari plasticieni. Edgar Degas, de pilda, alaturi de care si-a modelat substantial stilul, ii spunea ca „Majoritatea femeilor picteaza ca si cum ar aranja palarii. Insa nu e cazul tau.”
In cuvintele de mai sus exista de altfel un adevar destul de dur, care insa nu poate fi trecut cu vederea: multi pictori au adus femeia in prim-planul artei doar ca subiect in sine ce intruchipeaza chintesenta frumusetii si armoniei fizice.
In schimb, „protagonistul feminin” al lui Cassatt joaca un rol dinamic, cu implicare nemijlocita in actul de a privi. Aceasta, pentru ca ea este deopotriva autor si subiect, privitor si obiect al contemplarii. De aceea, deloc surprinzator, tematica in ansamblu a lucrarilor sale este constituita din portrete ale femeilor si portrete ale mamelor cu copiii lor (sau numai copii, eventual tinand in brate o pisica ori un catel), surprinse in ipostaze cotidiene, traducand astfel si trairile interioare ale acestora, asa cum numai o femeie le putea intelege.
Mary Cassatt credea cu tarie ca pictura trebuie sa reflecte viata moderna. Femeia ei moderna este reprezentata emblematic in tabloul din 1878 – „In Loge” (Museum of Fine Arts, Boston), prima lucrare impresionista pe care artista a expus-o in Statele Unite. Ea infatiseaza o femeie de clasa superioara aflata intr-o loja a operei din Paris (sora autoarei, Lydia), prezentata tinand la ochi un binoclu de opera. Dincolo de tehnica plastica in sine, dincolo de perfecta stapanire a amplasarii personajului, cu sugestia de miscare si de intentie ilustrata magistral in mod detaliat, devine tulburator mesajul de sorginte psiho-filosofica si afectiva al tabloului.
Spectacolul de opera se desfasoara undeva, mai jos, in afara cadrului dar, in loc ca femeia sa se incline, asa cum ar face daca ar fi urmarit scena, privirea ei este dreapta. Se uita de fapt – asa cum o faceau cei mai multi spectatori ai vremii, interesati poate mai mult de semenii din jur si mai putin de actul artistic de pe scena – la lojele ori la o anume loja din fata ei.
Putem usor observa si ca, la randul sau, din unul dintre separeurile de peste sala, un domn priveste catre ea. Astfel, intr-un anumit sens, Lydia este prinsa intre privirea lui si a noastra chiar si in timp ce ea insasi o „spioneaza” pe alta. Forta acestui tablou sta tocmai in aceasta abilitate cu care pictorita patrunde in subteranele labirintice ale cotidianului si ale judecatii fiintei umane.
In lucrarea „In Loge”, ca de altfel si in altele (in „Femeie cu floarea-soarelui”, unde – oarecum surprinzator, nici femeia, nici floarea nu este protagonista imaginii, ci copilul si mai ales cele doua oglinzi), Cassatt aplica subtila idee de „punere in abis”, dar – deloc savant sau artificial – surprinzand naturaletea gestului uman si acea simplitate a firescului care spune mult mai multe decat o atitudine teatrala ostentativa.
Personajele ei nu pozeaza si nici nu adopta anumite posturi stiind ca sunt privite, fie si discret. Ele stau cufundate in lumea lor interioara, pe care, totodata si-o lasa descoperita cu o inocenta ce ii transmite privitorului ca nu au nimic de ascuns. Se observa aici evidenta influenta a maestrului si prietenului ei Degas. O alaturare intrucatva definitorie pentru destinele artistice ale celor doi si, in primul rand pentru impresionism. Un „impresionism la feminin” deopotriva seducator si tulburator, rigoarea si inovatiile sale formale contribuind la diseminarea impresionismului in America de Nord si deschiderea unei noi piete pentru lucrarile impresioniste.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii