Rafinament, culoare si delicatete, dar mai presus de orice, enigma greu de descifrat in ceea ce priveste viata si opera celui intrat in istoria universala a artei drept „Giorgione” sau „George cel Mare”. Elegant, politicos si cu o tinuta nobiliara demna de inaltii nobili ai Venetiei, Giorgione a trait numai 33 de ani si numai sase sau sapte lucrari sunt in mod cert opera maiestriei sale. Paternitatea multor capodopere din perioada sa sunt inca sub semnul intrebarii, unele fiind atribuite lui Tiziano, unul dintre discipolii sai. Putinele lucruri despre biografia lui Giorgione sunt cunoscute din lucrarea „Vietile celor mai importanti pictori, sculptori si arhitecti”, scrisa de Giorgio Vasari in 1568.
Pe numele sau adevarat Giorgio Barbarelli da Castelfranco, Giorgione s-a nascut intr-o familie modesta (probabil in 1477), la 40 de kilometri de Venetia. Se banuieste ca si-a facut ucenicia in atelierul lui Giovanni Bellini, marele maestru al pictorilor venetieni. La recomandarea acestuia (impresionat de talentul nativ al elevului sau, rafinat si bun manuitor al culorilor), Giorgione primeste primele comenzi importante din partea dogelui Agostino Barbarigo si din partea altor personalitati ale Venetiei. Incepe sa creeze, cu o expresivitate si o cromatica nemaiintalnite pana atunci, piese de altar si portrete, ca si fresce exterioare pentru edificii importante din „Orasul din laguna”. Se spune, fara o confirmare sigura, ca in jurul anului 1500, Leonardo da Vinci ar fi facut o vizita la Venetia si s-ar fi intalnit cu Giorgione. Marele geniu al Renasterii era cu 25 de ani mai in varsta, insa nu s-ar fi sfiit sa-si manifeste admiratia fata de tanarul pictor venetian, pe care l-ar fi numit „un poet al culorilor si formelor”. Este posibil ca aceste cuvinte sa fi insemnat enorm pentru venetianul care primea laude din partea celebrului maestru toscan.
Cel mai apropiat prieten al lui Giorgione a fost teribilul Tiziano, cel care a fost un discipol si un asociat al misteriosului pictor ce nu obisnuia sa-si semneze lucrarile. Relatia artistica dintre cei doi (Tiziano era mai tanar cu circa 10 ani) este evidentiata cel mai pregnant de capodopera „Vernus dormind”, la care Giorgione a lucrat pana in 1510 (anul mortii sale). Este primul scenariu de acest gen din istoria artei si compozitia a insemnat o revolutie in modul de a reda senzualitatea bine temperata a nudului de femeie. Venus este culcata pe asternuturi matasoase, pe un pat care induce un erotism specific unui interior de castel. Insa maestrul a dorit ca personajul sau sa fie incadrat de un peisaj natural autentic, sub cerul liber. Culorile folosite pentru epiderma femeii si pozitia mainii, care acopera zona intima, sunt reperele care vor face cariera de-a lungul veacurilor. Se pare ca intreg cadul natural a fost realizat de Tiziano, dupa moartea lui Giorgione.
Enigmele maestrului continua cu exceptionala compozitie „Concert pastoral” (1509), un alt scenariu care va deveni celebru printre urmasi. Asocierea dintre trubaduri si doua muze complet dezbracate va fi o lectie pentru urmasii imediati, dar si pentru impresionisti. Si din nou istoricii se intreaba: cat a lucrat Giorgione si cat a completat Tiziano la acea capodopera, in care fundalul pastoral este animat de un pastor cu mioarele sale? Doi maestri care l-au inspirat si pe Manet pentru al sau „Dejun pe iarba”.
PAUL IOAN
Comentarii