Memoria afectiva rareori ne joaca feste. Este si cazul de fata, cand vine vorba despre marele maestru italian al barocului tarziu, Giambattista Tiepolo (1696-1770). Inca din copilarie aveam in minte „minunea greceasca” numita Cal Troian si care-mi staruia in minte de pe coperta Eneidei lui Virgiliu. Mai tarziu, intr-un album de arta am descoperit cum si-a imaginat Tiepolo acel cadou viclean al grecilor catre inamicii lor, troienii. Numai ca am avut o usoara nedumerire: mitografii spun ca in pantecul „jucariei” incapeau cel putin treizeci de razboinici (printre care si Ulise), iar in gura Calului Troian se aflau alti doi, pe post de spioni. Or din panzele lui Tiepolo se poate intelege ca nu ar fi incaput nici zece persoane in interior. Sa fi fost o eroare a pictorului?
Nicidecum, numai ca maestrul nu putea respecta proportiile mitologice decat facand concesii dure scenariului sau. Oricum, este singura reprezentare vizuala care-mi astampara curiozitatea, asa cum atunci cand faci o lectura oarecare te intrebi cum ar arata in realitate un anume personaj. De altfel, insusi maestrul italian a fost obsedat de acel episod mitologic, intrucat a realizat doua panze: una cu „darul” in constructie si alta cu intrarea lui spectaculoasa in cetatea Troiei. Poate ca dramaturgul George Ciprian l-ar porecli pe Tiepolo „Omul cu martoaga”…
Venetian si fiu de capitan de vas, Giambattista ramane de mic orfan de tata, dar talentul sau precoce il face sa aiba de timpuriu indrumatori intr-ale artei. Asa se face ca este protejat de familia unui patrician, face ucenicie la maestri venetieni si la nouasprezece ani da lovitura cu lucrarea „Sacrificiul lui Isaac”. A fost un fel de trambulina care l-a propulsat catre marile comenzi de fresce pentru vile si palate ale sus-pusilor vremii si i-a permis lui Tiepolo sa-si demonstreze exceptionalul talent de decorator de lux in stil baroc-rococo. El a facut, de altfel, tranzitia de la intunecimile barocului spre luminozitatea serena a stilului care a devenit o moda in timpul lui Ludovic XV, sub un nume care provenea de la termenii frantuzesti pentru „roca” si „cochilie”, adica „rocaille” sau rococo.
Frumusetea si extravaganta costumelor personajelor sale, culorile vii si pastelate, optimismul divin al compozitiilor mitologice l-au facut celebru in toata Europa. Aproape ca nu mai putea onora comenzile atat pentru stabilimente religioase, cat si pentru cele profane. De aceea, Tiepolo mai consemneaza o noutate in istoria artei, aceea a faptului ca lucra impreuna cu doi dintre fiii sai, Domenico (in special) si Lorenzo. Faima echipei devine atat de mare, incat este chemata si de printul-episcop al Bavariei (la Würzburg realizeaza capodopera „Apollo si continentele”) si de regele Spaniei (la Madrid, in palatul regal al lui Carol III, finalizeaza splendida fresca „Apoteoza Spaniei”). Tiepolo era prezentat peste tot ca fiind expertul ideal pentru scene monumentale, panegirice si apoteoze, frescele sale avand si insusirea de a putea fi privite cu acelasi efect din mai multe unghiuri.
In Italia era primit ca un magician al zidurilor si boltelor, la Padova fiind numit si presedinte al Academiei de arta. Din pacate, acest pictor al culorilor care te mangaie a cazut repede in dizgratie, caci neoclasicismul debuta navalnic in Franta si nu numai. Optimismul lui cromatic este inlocuit cu asprimea culorilor dense, profunde. Tiepolo poate fi considerat drept omul care a imblanzit barocul lui Rubens, dar a cazut prada neoclasicilor Jacques-Louis David si Dominique Ingres. S-a stins la Madrid intr-un an memorabil, 1770, cel in care s-a nascut Beethoven.
PAUL IOAN
Comentarii