Nimeni nu se intreaba, atunci cand absoarbe frumusetea creatiei unui artist de exceptie, daca in copilarie a avut vreun „incident” care sa-i marcheze toata viata si, implicit, cariera. Dar toata lumea stie ca mediul familial este cel care modeleaza primul un caracter si scoate in evidenta o vocatie nativa. De aceea m-am aplecat asupra urmatorului aspect: care dintre geniile artei au fost orfani si, cu toate acestea, a ajuns un nume cunoscut, a gustat din glorie si a ramas in memoria afectiva a publicului?
Departe de pretentia de a face o analiza exhaustiva, as incepe cu un roman prea repede dat uitarii dupa 1989 si mai ales acum, cand unii s-au grabit sa condamne comunismul in integralitatea lui, vazand numai umbrele. Este vorba despre Octav Bancila (1872-1944), un pictor cu accentuate vederi de stanga (cumnatul lui Ioan Nadejde, editorul revistei „Contemporanul”), atasat sufleteste clasei muncitoare si taranilor.
Al sau tablou celebru „1907” (cu taranul manios alergand printre victimele reprimarii sangeroase a revoltei populare), pe care il vedeam pe culoarele scolii, este definitoriu pentru acest militant socialist – inca de pe vremea cand Ceausescu nici nu se nascuse si ideile lui Marx devenisera ideal pentru numerosi intelectuali. Octav Bancila a ramas orfan de ambii parinti de la patru ani, fiind crescut de sora sa mai mare, Sofia. A fost partener de idei cu Gala Galaction si Constantin Ion Parhon. A murit cu cateva luni inainte de 23 august.
Desigur, acolada (partiala) a marilor artisti orfani ar putea incepe cu Dante (orfan de mama de la zece ani) si termina cu John Lennon (cu tata hoinar pe mare si mama insensibila, crescut de matusa), trecand prin destinul amar al lui Dostoievski (care a si copilarit langa un orfelinat). Tatal sau, alcoolic violent, nu este, totusi, personajul din „Fratii Karamazov”, dovada ca si-a iubit parintele in lipsa mamei…
Trecand la artistii plastici, as incepe cu tulburatorul Caravaggio (de fapt Michelangelo Merisi, nascut in Caravaggio), orfan de tata de la opt ani, care devine repede un autodidact de geniu. Viata de hoinar, care ne aduce aminte de François Villon, se amesteca ciudat cu orele nesfarsite de lucru, pentru bani de mancare. Educatia precara l-a transformat intr-un intolerant si un scandalagiu, dar asta nu l-a impiedicat sa fie un precursor ilustru al barocului. Cel care se batea cu ospatarii pentru o portie de fasole avea sa creeze cele mai impresionante scene biblice si sa fie aparat de insusi papa, dupa ce omorase alt pictor, in duel.
Rafael Sanzio, un alt hoinar orfan de mama de la opt ani, a avut sansa de a lucra de la unsprezece ani in atelierul de pictura al tatalui sau. Se plictisea repede, se indragostea usor, se consuma pentru fiecare nedreptate si a murit ca un geniu, adica la treizeci si sapte de ani. Dar a ajuns la o maturitate artistica uluitoare, daca ne gandim numai la „Scoala din Atena”, faimoasa stampa din Cabinetul de lucru al papei (Stanza della Segnatura), in care apare el insusi drept personajul Heraclit, filosoful grec care a spus „Nu poti pasi de doua ori in acelasi rau”…
L-am lasat la urma (in scurta noastra analiza) pe Michelangelo Buonarroti, orfan de mama de la sapte ani si crescut intr-o cariera de marmura. Este materia din care avea sa tasneasca inegalabila si cutremuratoarea capodopera „Pieta”. Daca ajungeti la Capela Sixtina (unde a lucrat dumnezeieste o parte a vietii), vizitati si casa sa (refacuta) de pe Colina Gianicolo, din vestul Romei. Nu veti regreta.
PAUL IOAN
Comentarii