Putine orase din lume au farmecul si misterul faimosului „Oras al Dogilor”. Pe langa palate si biserici, statui si multimi de porumbei, Venetia emana si acel romantism care iti umple sufletul de o vraja greu de surprins in cuvinte. In cetatea insorita si plina de culoare, adevarat muzeu in aer liber, esti fascinat deopotriva de stradutele intortocheate, de canalele serpuind limpezi, de batranele gondole si mai ales de multimea podurilor care leaga intre ele cele 118 insule.
Din piatra bruta sau marmura, din lemn sau metal, acestea au povestile lor si sunt ancorate puternic in viata si istoria orasului. Sunt peste 400 de poduri in oras, dar dintre acestea cinci au devenit vestite, au fost evocate in carti, au aparut in productii cinematografice.
Cel mai vechi pod este Rialto (Ponte di Rialto), care leaga cartierul San Marco de cartierul San Paolo. Primul pod construit pe acest loc in 1180 a fost unul de lemn, sustinut de barci. Acesta a fost inlocuit cu altul in 1255. Podul ridicat pe structuri de lemn a ars in timpul unei revolte conduse de Bajamonte Tiepolo, in 1310. Noul pod construit aici s-a prabusit in 1524, in timpul unei petreceri populare. Ideea constructiei unui pod de piatra fusese lansata de multa vreme si, dupa ce mai multi arhitecti si-au oferit serviciile, lucrarea i-a fost incredintata lui Antonio da Ponte, care a terminat-o in 1591. Podul are lungimea de 28,8 metri, inaltimea de 7,32 metri si latimea de 28,8 metri. Este construit din doua rampe care urca spre porticul din varf si este facut numai din trepte. Are trei cai de acces si este marginit de arcade sub care sunt inghesuite magazinele de suveniruri.
Un pod cu o poveste speciala este asa-zisa „Punte a suspinelor”. A fost construit in 1602 si lega inchisoarea orasului de camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor. A fost realizat din piatra de var, cu ferestre prevazute cu gratii. Povestea spune ca podul oferea o ultima priveliste a Venetiei condamnatilor care traversau podul. De fapt numele i l-a dat Lord Byron, inspirat de suspinele osanditilor.
In zilele noastre, puntea este invaluita intr-o alta legenda. Se spune ca indragostitii care se saruta intr-o gondola sub acest pod, la apusul soarelui, nu se vor desparti niciodata. Podul Academiei a fost construit in 1854, inlocuit apoi cu altul in 1933 si, in cele din urma, cu altul in 1985. Impresionanta structura de lemn traverseaza Marele Canal si duce direct la Galeriile Academiei.
Podul Scalzi a fost proiectat de arhitectul Eugenio Mozi si este construit in intregime din piatra alba de Istria fara niciun fel de armatura. A fost construit in 1931-1934 in locul unuia din fier care data din 1858, dar nu mai rezista probei timpului. Podul se afla in apropierea Bisericii Scalzi si era cunoscut si ca „Podul calugarilor desculti”.
Podul Constitutiei sau Podul Calatrava este construit din otel si sticla peste Canal Grande si are o lungime de 94 de metri. A fost realizat in 2007 de Santiago Calatrava si a fost deschis publicului in 2011. Este un pod arcuit, cu zabrele, iar scara este pavata cu pietre de Istria, alternand cu trepte de sticla luminate. Parapetul, tot din sticla luminata, se incheie cu o baie de bronz. Podul nu a fost bine primit nici de locuitori, nici de critici, considerandu-se ca arhitectura lui moderna nu se potriveste cu decoratiunile medievale ale orasului.
Raman insa o multime de alte poduri care fac faima orasului din laguna. Multe dintre ele au inceput sa fie sufocate de obiceiul modern al indragostitilor de a atarna pe ele, pe balustrade sau gratii, tot felul de lacatele cu numele lor. Obiceiul s-a raspandit in tot Apusul Europei, in special in Venetia si Paris. Venetienii au fost insa fermi si au luat toate masurile pentru a stavili acest obicei care nu doar urateste podurile, ci le expune chiar pericolului distrugerii.
IRINA STOICA
Comentarii