O perioada indelungata s-a vorbit cu accente ironice despre stilul rococo, etichetat drept o prelungire nefireasca a barocului, cu exagerari ale amanuntelor decorative care uneori obosesc privirea. Astazi, acest curent limitat la cateva decenii ale secolului al XVIII-lea este acceptat cu nostalgie si definit, mult mai simplu, prin trei personaje: regele Ludovic al XV-lea, marchiza de Pompadour si artistul de Curte François Boucher.
O rama de tablou sau de oglinda ca un stufaris de linii si liniute curbe, precum coarnele unui cerb tanar, cu o abundenta care-ti taie rasuflarea, este o rama rococo. Acest termen, inventat in 1797 de pictorul Pierre Quays (elev al lui Louis David), facea aluzie la „Rocaille” si „Coquillage”, adica la grandoarea aglomerarilor de roca si la curbele perfecte ale scoicilor. Si, pentru ca suntem pe taramul artistic francez, ii amintim cronologic pe reprezentantii rococo-ului galic: Antoine Watteau, Boucher si Fragonard. Dintre ei, maestrul care a primit rangul de prim-pictor al regelui a fost Boucher, urmas in aceasta functie al lui Charles le Brun (Ludovic al XIV-lea) si Nicolas Poussin (Ludovic al XIII-lea).
Dotat cu un talent exceptional, Boucher (1703-1770) realizeaza picturi, desene, dar si tapiserii si goblenuri de o frumusete uimitoare. Temele sale mitologice farmeca pe toata lumea si prima lui „lovitura” este decorarea palatului Choisy al lui Ludovic al XV-lea. Incantat, suveranul ii ofera o renta pe viata, il face prim-pictor la Curte si va fi la dispozitia metresei sale principale, rafinata marchiza de Pompadour (titlu inventat pentru Jeanne-Antoinette Poisson, care a divortat pentru a se pune la dispozitia monarhului).
Geniul lui Boucher se pune intens la lucru si se adapteaza epocii, toate panzele sale fiind parca sub influenta serbarilor galante, in care domnisoare cu glezna fina si manecute dantelate afiseaza un erotism copilaros. Dar maestrul profita de alibiul mitologiei si realizeaza nuduri de o frumusete irezistibila, cu forme plinute fara excese si culori rozalii plesnind de senzualitate. Talentul sau de exceptie se remarca si prin portretele personajelor principale de la Curte. In primul rand, madam Pompadour apare cel mai des, mult mai des decat propria sa sotie si muza. Si cum anii trec neiertatori, marchiza se vede incet-incet data la o parte de o frumusete mult mai proaspata, rivala Marie-Louise O’Murphy de Boisfaily. Pe aceasta, maestrul isi permite s-o imortalizeze intr-o ipostaza usor indecenta, sub titlul de „Odalisca” – tema orientala care va fi preluata cu mare succes in veacul urmator.
Una dintre obsesiile lui Boucher, care a starnit multe zambete si chiar a condus la acoperirea cu o uitare nedreapta a operei sale, a fost prezenta ingerasilor in numeroase scene coplesite de tandrete. De fapt, este vorba despre „putti” (italianul pentru copilasi sau amorasi), care nu sunt autenticii cherubini sau serafimi, ci pamantenii Cupidoni dotati fortat cu aripi. Maestrul voia cu orice pret sa accentueze inocenta scenelor de dragoste. Acesta este unul dintre motivele pentru care Voltaire, un apropiat al marchizei, l-a criticat dur pe Boucher si spusele sale aspre au avut mare ecou in epoca. Astfel, prin disparitia lui Boucher (1770, cand se nastea Beethoven), a marchizei si a regelui, stilul rococo s-a pierdut si el prin saloanele si dormitoarele regale, fiind inlocuit de mult mai sobrul neoclasicism, cu Jacques-Louis David sef de generatie.
PAUL IOAN
Comentarii