Cand a împlinit cincizeci de ani, maestrul realismului francez Gustave Courbet (1819-1877) spunea: „Mi-am trait viata în libertate si asa vreau sa mor. Vreau sa se spuna dupa mine ca nu am apartinut nici unui curent artistic, nici unei scoli si nici unui regim decât regimului libertatii”. Patetismul acestei martusiri si dorinta arzatoare de a fi un independent a fost, totusi, alterata de unele atitudini ale pictorului. Din pacate, tocmai devierile de la crezul sau l-au condus spre tarâmul însingurarii si nefericirii.
Spirit liber si mândru, Courbet este cel care si-a deschis propria galerie – dupa mai multe refuzuri de a participa oficial la Salonul din Paris –, intitulând-o „Pavilionul realismului”. Iar una dintre importantele lucrari expuse acolo a fost monumentala pânza „Înmormântare la Ornans” (314 cm / 663 cm). Tabloul era dedicat înhumarii bunicului sau (din localitatea natala Ornans, vestul Frantei), iar critica îl poreclise peiorativ „Înmormântarea romantismului”… Însa, neabatut de critici si de atitudini dispretuitoare – nonconformismul sau îi atrasese si porecla de „Provincial nescolit” – Courbet nu se lasa convins de nici un curent, desi impresionistii îsi facusera deja simtita prezenta novatoare. Astfel, maestrul care venea din provincie sa cucereasca Parisul si-a capatat si eticheta (oarecum dispretuitoare pentru acea epoca) de „socialistul”. Si asta pentru ca în posteritate cea mai cunoscuta compozitie a sa ramâne „Studioul pictorului” (1855).
Dimensiunile uriase ale compozitiei care transforma atelierul pictorului într-o adunare a paturilor sociale (si anume 359 cm / 598 cm) dovedesc cât de multa afectiune a consumat maestrul la realizarea capodoperei. Dar, pentru a face legatura cu „libertatea obligatorie” promovata de artist, trebuie sa subliniem ca pictorul îsi devoaleaza atitudinea politica clara de republican (bunicul sau participase la Revolutia din 1789) si dispretul pentru Napoleon al III-lea (autodeclaratul împarat, figurat ca un batrân stând pe scaun, cu câinele la picioare). Lânga suveranul care avea sa abdice în 1870 stau membri ai paturii marginale a societatii, precum prostituata si groparul. În dreapta „scenei” sunt intelectualii, cu prietenul sau Baudelaire în prim-plan…
Tristetea libertatii lui Courbet a atins apogeul abia când maestrul a fost cooptat printre liderii Comunei din Paris (1871), în care s-a implicat din cauza conceptiilor sale republicane. Ca ministru al artelor, Courbet a dispus demolarea si reamplasarea Columnei Vendôme – celebrul monument din Paris comandat de Napoleon Bonaparte în memoria victoriei de la Austerlitz (1805). Pictorul nu vedea cu ochi buni un succes al Imperiului Francez într-o republica democratica (cea proclamata dupa abolirea monarhiei în Franta). Dar puterea Comunei din Paris a fost efemera, iar noile autoritati l-au condamnat pe Gustave Courbet la plata lucrarilor pentru refacerea Columnei Vendôme, si anume 320.000 de franci. Incapabil sa plateasca, pictorul se autoexileaza în Elvetia. Disperat, maestrul îsi vede lucrarile împrastiate si singuratatea îl duce spre consumul exagerat de alcool. Nici nu mai apuca sa plateasca vreo rata catre regimul presedintelui Mac-Mahon si moare bolnav la numai 58 de ani… Libertatea afectata de atitudini politice radicale îl distrusese iremediabil.
PAUL IOAN
Comentarii