A fi altfel sau contracurentului însemna, în a doua jumatate a secolului XIX, a fi decadent, sinonim cu avangardist. Ce sanse mai existau în secolul XX de a fi etichetat astfel? Pentru americanul nascut cu grupa de sange a rebelilor, Michael Parkes, sansa s-a numit miscarea hippie. Anii 60 l-au prins în înflacararea lor contestatara la o varsta la care a fi „neodecadent” putea constitui rampa spre glorie sau marginalizarea.
Nascut în 1944, Parkes s-a înregimentat entuziasmului tinerilor „contra” de atunci, devenind un artist al generatiei hippie care priveste si spre profunzimile protestului. Absolvent al unei universitati de arta din Kansas, el calatoreste în India pentru a respira la fata locului miresmele tantrismului si ale cabalei, pentru a se „însori” la umbra unui guru si, finalmente, pentru a întelege cum de universul mare este armonios, iar cel al propriei persoane este disarmonios. Dar, dincolo de studiile filosofice ale pictorului si gravorului Parkes, rebelul reuseste sa iasa din labirintul angoaselor sale, descoperindu-si un ultracontestat înaintas.
Era vorba despre un clasic decadent al secolului XIX, artistul belgian Félicien Rops (1833-1898). Dedicat totalmente nudului feminin (uneori cu nuante erotice stridente), pe care-l imagineaza la granita dintre caricatura si noblete, Rops a facut parte din decandenta cea mai feroce a francofonilor, fiind si membru al celebrului grup de furiosi denumit „Cei 20”. E suficient, în acest context, sa amintim ca belgianul a fost unul dintre marii ilustratori ai lui Baudelaire, un alt „pus la colt” din cauza femeilor sale din Insula Lesbos…
Si nu putea exista un omagiu mai consistent si mai duios pentru repudiatul Félicien Rops, decat existenta unui continuator care-i recunoaste importanta ideilor prin opera sa. Numai ca americanul, contemporan noua, s-a inspirat nu numai din tema femeii ca expresie perfida a lui Satan, ci si din nuantele fantasticului din opera unui scriitor din care s-au „adapat” decadentii clasici, si anume Edgar Allan Poe.
Lucrarea cea mai edificatoare a lui Rops se intituleaza „Pornocratie” si ne înfatiseaza un nud de femeie cu accesorii de prostituata de lux, care duce în lesa un… porc. Ea este legata la ochi, pentru a nu vedea îngerii ce-i dau tarcoale. Aceeasi femeie cu vadite tendinte dominatoare întalnim si-n opera lui Parkes, numai ca pare mai putin dedicata ispitelor diabolice si mai preocupata de puterile sale magice.
Si ce alt rol mai potrivit pentru numere de magie exista, decat acela de dresoare. Femeia-nud din imageria lui Michael Parkes dirijeaza cu delicatete si fermitate atat fiintele din preajma ei – animale sau oameni –, cat si universal însusi, întrucat gravitatia îi pare doar un moft inventat de o minte prafuita. Zana artistului – ale carei forme aduc aminte de arta pop a generatiei hippie – poate arunca un lasso în eter si poate face o balerina sa evolueze pe franghia suspendata; ea îmblanzeste un pseudominotaur citindu-i povesti.
Ea pluteste si învata lebedele sa zboare, picteaza masti pentru amuzamentul unui leopard si pozeaza pentru un pictor-vrajitor, jucandu-se cu maimuta-asistent. Si, nu în ultimul rand, artistul îi aduce un omagiu indirect lui Baudelaire, gandindu-se la înaintasul sau Félicien Rops, pictand un cuplu femei tinere si sfioase, dintre care una se pregateste sa devina mama, asadar incompatibile, aparent, cu faima mult hulitei Insule Lesbos… Este, poate, ultimul dinte pe care memoria unui decadent îl înfige în marul rascopt al pudibonderiei.
Comentarii