Arta cea mai complexa si mai echilibrata din toate timpurile este arhitectura. Daca observam oricare dintre zonele esteticului in detaliu si sub toate particularitatile lor, regasim pretutindeni o dualitate reciproca sau complementara: orice arta presupune urmarea unor reguli ale arhitecturii si, invers, orice lucrare arhitectonica implica artele.
Devine cu atat mai valoroasa colosala realizare ce a insemnat mai ales reconstructia uneia dintre cele mai mari si mai celebre metropole ale lumii – Parisul. 2023 este marcat de descendentii galilor ca „Anul Haussmann”, la 170 de ani de la numirea baronului Georges Eugène Haussmann in functia de prefect al Senei, de catre imparatul Napoleon al III-lea, totodata fiind insarcinat cu taierea definitiva a cordonului ombilical ce inca lega orasul, ramas in buna parte intr-un somn medieval, de esafodajul tot mai subred al trecutului.
A facut-o fara menajamente, dar cu o adevarata arta a echilibru-lui, a impacarii dintre tendinta centrifuga a unei societati rebele si rigoarea numarului de aur al oricarei ctitorii perene.
Din punctul de vedere al esteticii arhitecturale, Parisul este o opera de arta gigantica, gandita, proiectata si realizata cu o rigoare chirurgicala. Pentru a-si alinia bulevardele, Haussmann a proiectat si dezvoltat un nou tip de spatiu de locuit.
Spre deosebire de apartamentele inguste si nepotrivite din orasul medieval, cladirile moderne de apartamente au exterioare uniforme, culminand cu blocuri coezive care accentueaza ideea lui Napoleon al III-lea despre un Paris „unificat”. In timp ce interioarele acestor apartamente pot diferi de la o cladire la alta, Haussmann a declarat ca fatadele lor trebuie sa urmeze reguli stricte.
Toate sunt realizate dintr-o piatra de culoare crem, din calcar lutetian, de provenienta locala (Lutetia fiind numele roman dat asezarii care avea sa devina peste secole Paris). Desi inaltimea cladirilor va-riaza de la 12 la 20 de metri, fiecare este proportionala cu bulevardul si nu depaseste sase etaje. De ase-menea, au acoperisuri mansardate cu patru laturi, inclinate la 45º.
Desi modelele exacte variaza, majoritatea cladirilor de tip Haussmann urmeaza un aspect standard: parterul are cele mai inalte tavane si pereti grosi, pentru a gazdui birouri, magazine si alte afaceri. Primul etaj, cunoscut sub numele de „mezzanin”, are tavane joase si este folosit de obicei de companii pentru depozitare. Etajul al doilea („etajul nobil”) este de obicei cel mai dorit din cladire, deoarece necesita cea mai scurta urcare pe scari.
El are un balcon lung si rame de ferestre frumos lucrate. Al treilea etaj (uneori al patrulea si al cincilea) are balcoane mai mici si ferestre mai putin elaborate. Pentru a adauga echilibru cladirii, ultimul etaj are un balcon mare, care „curge”. Intrucat acest nivel nu este „nobil”, balconul nu este decorat complex, iar ferestrele sunt identice cu cele de la etajele trei si patru. Cladirea are pe ultimul nivel mansarda, care gazduieste incaperi mici, folosite in mod traditional de servitori si lucarne.
Magistrala metamorfoza, in care multi au vazut la inceput o utopie pura, s-a petrecut in numai 17 ani, ea insemnand cheltuieli financiare cat bugetul pe un an al intregii Frante si mai ales un efort imens, pe toate planurile, din partea localnicilor si a lucratorilor.
Multi ani mai tarziu, noul prefect, Jean-Charles Alphand, a calcat pe urmele lui Haussmann, terminand restul proiectelor de renovare, inclusiv Opera din Paris (1875), Avenue de la République si, in final, Bulevardul Haussmann (1927). Cu impact direct pentru parizieni, transformarile lui Haussmann au imbunatatit imediat calitatea vietii orasului, oferind mult mai mult spatiu liber, cu senzatia implicita de respiratie profunda, mai multe parcuri publice si apa curata.
In semn de omagiu si binemeritata admiratie pentru creatorul noului Paris, artista Camille Ortoli, supranumita „designerul de hartie”, a creat instalatii complexe ce surprind latura „sic” a fabricarii hartiei, inclusiv uimitoarea serie de cladiri Haussmann.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii