Perla a oceanului, sosia romana a Afroditei grecesti, irezistibila Venus, a fost aproape doua mii de ani supapa de scapare din pudibonderie pentru artisti. Doar o zeita putea fi expusa dezbracata în public, caci avea alibiul mitologicului, al lumii invizibile muritorilor de rand în care vesmintele ar fi uratit femeia-capodopera. De la statuile antichitatii si pana spre finele Renasterii, a fost de neconceput un nud care sa nu apartina unei divinitati. Abia dupa secolul XVII splendoarea feminina în arta putea apartine si unei muritoare – de obicei sotia sau iubita pictorului –, despuiata de orice prejudecati.
Muza incontestabila pentru erotismul gingas al clasicilor si pentru cel ostentativ al modernistilor, Venus a fost inspiratoarea uneia dintre cele mai înflacarate legende ale pacatului dedicat placerilor carnale. Este vorba despre mult invidiatul Tannhäuser si a sa lume a lui Venus (numita Venusberg), ascunsa în strafundurile muntilor legendari ai Germaniei.
Demonstrand ca evul mediu nu permitea o Venus expusa tuturor, trubadurul si cavalerul Tannhäuser traieste în paradisul femeilor venusiene, apoi se duce la Roma si cere iertare papei Urban IV. Povestea spune ca papa ar fi replicat: „Vei fi iertat cand va înverzi sceptrul meu de lemn”. Eroul a plecat mahnit si peste trei zile a înflorit bastonul papal, dar Tannhäuser nu a mai fost de gasit. Se retrasese pentru restul vietii în Venusberg, tara unde Venus si însotitoarele ei se lasa adorate de pacatosii muritori.
În putine reprezentari ale barocului Venus este singura în intimitate. Cel mai adesea o însoteste Cupidon – cum ar fi la Alessandro Allori (1535-1607), iar unii dintre marii maestri au cautat sa o înconjoare cu alte personaje mitologice, femei si barbati. În astfel de împrejurari, pictorii s-au straduit sa faca o diferenta semnificativa între frumusetea lui Venus si cea a altor prezente feminine – cum a facut Rubens cand a asociat-o cu Ceres. Pentru alti artisti, Venus trebuia sa fie prezentata într-o pozitie de maxima senzualitate, care sa o transforme într-o femeie fatala. O astfel de scena întalnim la Sebastiano Ricci (1659-1734), la care Satyrul tanjeste fara scrupule la dragoste.
Mult mai putin cunoscuta este Venus de la tara, pe care o numesc asa pentru ca aceasta a fost si intentia declarata a autorilor. Poate mai apropiata de un barbat dornic de o aventura savuroasa, Venus rurala este vazuta de obicei precum o tarancuta la finele adolescentei, avand o silueta dumnezeiasca si aflata singura într-o camaruta mobilata modest, departe de ochii flacailor. Am retinut doi pictori ai acestui arhetip: rusul Boris Kustodiev (1878-1927) si controversatul artist german Sepp Hilz (1906-1967), care i-a vandut doua tablouri si lui Hilter.
La Kustodiev (care a lucrat paralizat în ultimul deceniu de viata), tarancuta-Venus este trupesa, vesela, abia iesita din covata. La Hilz, provinciala Venus are un trup mai rafinat si este melancolica, iar singurul vesmant este soseta de lana. Nu pare atrasa de placerile culinare taranesti, constienta parca de fermecatoarele linii de relief pe care vrea sa le conserve. Pare o Venus îngandurata pentru ca nu si-a gasit înca ursitul, spre deosebire de Venus a lui Kustodiev, care e vesela de parca o curteaza tot satul si ea îi tine pe toti pe jar… Privind-o pe aceasta zeita usor somnoroasa si indiferenta la lumea din jur, ai putea crede ca nu e o fata de maritat, ci una de pus în icoana.
PAUL IOAN
Comentarii