Sfântul Augustin spune ca oamenii iubesc numai ceea ce este frumos, un adevar – poate usor „incomod”, însa pe care trebuie sa-l acceptam ca atare.
În acelasi timp, o fascinatie aparte, cu evidente nuante patologice, o manifestam si fata de aspecte ale lumii si elemente caracterizate prin violenta, durere, chin. Majoritatea oamenilor sunt atrasi ca un magnet de suferinta semenilor, nu întâmplator numerosi filosofi pronuntând remarca trista ca omul este singura specie care îsi ucide semenii în mod constient, deliberat.
O glisare subtila, dar de nestavilit – i-a apartinut si îi apartine artei, singura îndreptatita sa preia, sa transfigureze si sa redea omului imaginea propriei lui suferinte.
Pictorul de origine greaca Domenikos Theotokopoulos, cunoscut si ramas în istoria picturii universale ca „El Greco” (1541-1614), a creat opere si capodopere plastice care apartin organic atât de arta, cât si de religie, fara putinta de a fi separata una de cealalta.
Între nenumaratele teme si subiecte biblice abordate de acest artist în tablourile sale, regasim si una asupra carei nu multi confrati ai lui au fost tentati sa se aplece. „El Espolio” („Dezbracarea lui Hristos”) este considerata una dintre cele mai frumoase si mai valoroase picturi din toate timpurile.
În vara anului 1577, datorita prieteniei sale cu decanul catedralei din Toledo, Diego de Castilla, „El Greco” a obtinut comanda unui tablou pentru a împodobi altarul principal al sacristiei catedralei. Una dintre cele mai faimoase picturi, cea intitulata „El Espolio”, a fost finalizata în primavara anului 1579. Aceasta înfatiseaza scena în care Hristos este dezbracat, înainte de rastignirea sa.
În Biblie nu se ofera detalii despre aceasta, în schimb au fost citate în alte texte crestine, precum „Meditatiile asupra Patimilor lui Isus Hristos” ale teologului scolastic Giovanni Fidanza (1221-1274), canonizat ca Sfântul Bonaventura.
Iisus Hristos, personajul principal al compozitiei, este îmbracat într-o roba rosu aprins si ocupa axa centrala a picturii. Pozitia sa centrala este subliniata de privirea senina ridicata si de „pâlnia” aparenta care pare sa se deschida în norii de deasupra capului sau.
Folosind o conventie din arta bizantina, „El Greco” simuleaza multimea martorilor aranjând rând peste rând imagini de capete umane. Multimea se îmbulzeste, îl ameninta si îl asupreste pe Mântuitor, care îi ignora, în timp ce îsi ridica ochii. Calea lui este însa blocata de sulitele si trupurile calailor – un semn al calvarului te-ribil care trebuie îndurat înainte ca pacea durabila sa poata fi gasita.
Într-un alt plan, un barbat îmbracat în verde, de care Hristos este legat cu o frânghie, este pe ca-le sa-si scoata haina stacojie, în timp ce alti doi se cearta cu privire la cine ar trebui sa-i poarte hainele. În spa-tele lui Hristos, o figura îmbracata în negru îl acuza, în timp ce de partea cealalta un barbat îmbracat în galben face o gaura în cruce pentru unul dintre piroanele care vor fi introduse în trupul Mântuitorului.
În tot acest timp, seninatatea calma si frumusetea idealizata a acestuia din urma contrasteaza total cu trasaturile brute, privirile întunecate si miscarile violente ale tortionarilor.
„El Greco” îmbraca toate figurile în costume contemporane cu el; barbatul care sta în stânga, îmbracat în armura, este considerat a fi Longinus, centurionul roman responsabil – venerat în mod traditional ca sfânt – care a strapuns coasta lui Iisus cu o sulita în timp ce acesta se afla rastignit pe cruce. Chiar sub Longinus, cele trei Marii privesc scena cu deznadejde si suferinta profunda.
Calitatea dinamica a scenei, exprimata de figura calma a lui Iisus Hristos din mijlocul tabloului, înconjurat din toate partile de multimea turbulenta de figuri grosiere, este îmbunatatita în mod rafinat prin utilizarea culorii – si anume, rosul bogat al robei lui Hristos (simbol al Patimilor Divine) care contrasteaza puternic cu galben-verzuiul alterat de sub el si negrul ce pare ca îl asalteaza din toate partile.
Când vine vorba despre o capodopera, abordarea devine complicata, pentru ca prestigiul o face de neatins, exista riscul sa nu stim daca suntem sensibili la opera în sine sau la reputatia ei. „El Greco” nu a reprezentat intensitatea „dezbracarii”, ci mai degraba secventele premergatoare ultimului moment, unde stupoarea, golul, gesturile coplesitoare anunta ritualurile mortii…
Nicio picatura de sânge nu apare pe pânza, în ciuda faptului ca este un episod dupa flagelare, încoronarea cu spini sau drumul spre Calvar, niciun gest de durere nu se contureaza pe fata Mântuitorului. Frumusetea si demnitatea ei contrasteaza cu brutalitatea calailor, o capacitate ingenioasa de a testa raspunsul nostru empatic.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii