ALEXANDRU DARIE, regizor la teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”

„Acele cupluri care se tineau sfios de mâna..
„Acele cupluri care se tineau sfios de mâna…”
          
          – Stimate Domnule Alexandru Darie, cum arata teatrul românesc de astazi prin comparatie cu cel din vremea copilariei Dv. când mergeati impreuna cu parintii la spectacole si repetitii?
          
           – Pe de o parte sunt foarte multe lucruri care nu s-au schimbat – aceeasi daruire, acelasi profesionalism din partea oamenilor de teatru; pe de alta parte, s-a schimbat totul. A disparut linistea, concentrarea, si a intervenit un factor crucial – cel financiar.
          
           – Iurie Darie spunea la un moment dat ca aveati, copil fiind, o memorie cu totul deosebita. Totusi ati ales regia…
          
           – N-am vrut niciodata sa fac actoria. Ma ingrozea gândul de a veni in fiecare seara si a juca acelasi rol, uneori, cum era in copilaria mea, si de o mie de ori. Asa intelegeam eu. Dupa aceea am inteles ca fiecare spectacol este practic altul si ca exista o satisfactie extraordinara. Aplauzele la scena deschisa, sau la sfârsitul spectacolului, noi nu le traim decât o singura data. Eventual, daca este succes, in seara premierei…
          
           – Care a fost primul succes? Dar cel mai important pâna acum?
          
          – Primul succes real a fost primul spectacol pe care l-am facut in anul intâi cu „Paracliserul” lui Marin Sorescu, cu care am si luat Marele Premiu la Festivalul Scolilor de Teatru in Italia. Cel mai drag imi este de obicei ultimul – „Iluzia comica” pe care l-a premiat UNITER pentru cel mai bun spectacol obtinând si premiul Federatiei Internationale a Criticilor de Teatru – Sectia Româna… El rezuma, arunca o privire in urma asupra menirii teatrului si a locului meu si al nostru in aceasta profesie.
          
           – Ce dramaturg va atrage in mod deosebit?
          
           – Este foarte greu de spus. Sigur, Shakespeare in primul rând. De fiecare data când nu stiu ce trebuie sa fac, sau ce spectacol, ma indrept asupra unei piese de Shakespeare.
          
           – Ce simtiti când bate primul gong la un spectacol al Dv.?
          
           – Am niste emotii oribile, ingrozitoare. Nu se poate vorbi cu mine. – Are luna martie o semnificatie deosebita pentru Dv.?
          
           – Invie totul. Cea mai frumoasa primavara din viata mea a fost la Tokyo, de sarbatoarea florilor de cires. N-am vazut mai multa sfintenie a unui intreg popor si mai multa puritate decât a acelor cupluri care se tineau sfios de mâna si cautau seara in mod special ciresii din care, din când in când cadeau spontan petalele. Se duceau sub ei si asteptau sa vina ploaia…
          
           – Ce inseamna Eminescu pentru Dv.?
          
           – Un univers de care am incercat sa ma apropii. Nu stiu daca am reusit, dar am incercat sa sparg „traditia” rochiilor de seara, a pianului dintr-un colt si a candelabrului care arde in spatele unui tul. Adica asa cum s-a spus ani si ani de zile Eminescu in „Cântarea României”.