Metale amorfe

          Daca as fi un spion galactic – vorba lui Shekley – si, de la bordul ozeneului personal, as scruta orizonturile planetei Pamânt, cred ca as avea de ce sa-mi fie teama. În primul rând fiindca aborigenii de sub aripile ozeneului s-au apucat, de vreo doi ani, sa se omoare între ei – adica sa-si exercite, de fapt, hobby-ul lor favorit, uciderea aproapelui.

          Daca as fi un spion galactic – vorba lui Shekley – si, de la bordul ozeneului personal, as scruta orizonturile planetei Pamânt, cred ca as avea de ce sa-mi fie teama. În primul rând fiindca aborigenii de sub aripile ozeneului s-au apucat, de vreo doi ani, sa se omoare între ei – adica sa-si exercite, de fapt, hobby-ul lor favorit, uciderea aproapelui. În al doilea rând, pentru ca, brusc, ei s-au dezlantuit asupra naturii. Ei, adica desteptii lor, adica savantii si cercetatorii care, nemultumiti de legile biologiei, se apuca sa gâdile telomerele, genele si cromozomii moleculei de ADN, sa umble, deci, pe la pomul fundamental al cunoasterii. Pentru ca tot ei, desteptii, sfarâma de zor nuclee de atomi si nasc tot felul de particule artificiale, care nu exista – sau n-ar trebui sa existe – în Tabloul particulelor elementare lasat de Dumnezeu.
          Ba, sapiensii astia s-au legat si de lumea minerala si s-au apucat sa o surubareasca. Metalele, de pilda, sunt structuri cristaline, asa stie orice faptura rationala din Proxima Centauri sau Norul lui Magellan. Amorfe sunt sticlele si substantele sticloase, în care, vâscoasa, materia nu se asaza ordonat, geometric, în logica universala. Specialistii pamânteni în materiale compozite s-au apucat, înca din 1950, sa amestece lucrurile. „Materialistii” germani au fost primii care au amestecat pasii, pe la 1950, când în laboratoarele din Germania s-a vaporizat cositor, la temperaturi foarte înalte, depunându-se o folie subtire, în care atomii nu s-au mai legat în structura cristalina. A urmat, în 1959, belgianul Paul Duvez, care a racit ultrarapid un aliaj de siliciu-aur: a iesit o folie ca o pânza de libelula, diafana si dura, în acelasi timp. Pe la 1970 Akohisa Inoue, de la Tohoku University scoate panouri din sticle metalice, de 1 cm grosime.
          Dar „materialistii” moderni americani sunt cei care, prin profesorul William Johnson, de la Caltech, Pasadena, au facut pulbere ordinea din natura. Johnson a amestecat între ele metale atât de diferite unul de altul pe cât pot fi zirconiul, beriliul, titanul, nichelul, cuprul. Le-a încalzit, le-a racit, le-a pus sub presiune, a adaugat catalizatori si, la fiecare experienta, a încercat sa împiedice cristalizarea naturala. De mai multe ori – chiar de foarte multe ori – pacaleala i-a reusit. Si i-au iesit, din cuvele de experiente, metale amorfe, necristaline, sticloase, elastice, impenetrabile de catre lame ascutite – dar friabile, scumpe – si propunând, pentru a fi utilizate pe scara larga, nici mai mult nici mai putin decât reproiectarea tuturor fabricilor pamântene! A scos, astfel, împreuna cu studentul sau, Atakan Peker, sticla metalica – la temperatura camerei! – de doua ori mai rezistenta decât titanul (dar si de 15 ori, respectiv de 60 de ori mai scumpa decât aluminiul si otelul…). Al doilea produs – Liquidmetal 2 – facut din 80% sticla si 20% cristale de metal, a avut succes imediat, prin calitatile extraordinare ale materialului si… a iesit pe piata, fiind folosit deja la unelte de lux: bastoane de golf, rachete de tenis, bisturie, bombe si gloante.
          Se da lumea peste cap? se întreaba industriasii si inginerii din fabricile clasice. As, nu va grabiti sa condamnati otelul si aluminiul, îi linisteste Ted Hartwig, profesor la Texas A&M University, nu uitati ca, prin anii ’70, toata lumea dadea ca sigura iesirea în serie larga a motoarelor din ceramici! Nu s-a întâmplat nimic, lumea a ramas tot asa cum era.
          Poate, misca din cap, a îndoiala, E.T. al meu, privindu-i cum se zvarulesc, jos, sub aripile ozeneului, pe cei 6,3 miliarde de sapiensi, fapturi rationale ciudate, ciudate din cale afara. Dar poti sa ai încredere în nebunii lor, în savantii astia pentru care nimic din ce-au facut zeii cosmosului nu este bine facut si totul trebuie desfacut si re-facut, fara încetare?