Jefuirea Romei (6 mai 1527), pe când facea parte din statele papale, a fost un eveniment nefast pentru aparatorii ei. Mercenarii lui Carol al V-lea – ales, dar înca neîncoronat ca împarat al Sfântului Imperiu Roman, s-au dedat unor violente cu repercusiuni crunte.
Pâna la acel moment, Spania, condusa de Carol al V-lea, si Franta, sub François I, se luptasera vreme de sase ani pentru controlul asupra nordului Italiei. Dupa înfrângerea devastatoare a armatei franceze la Bicocca, în 1522, Papa Clement, care se alaturase anterior trupelor imperiale spaniole, a vazut o oportunitate. El a revendicat Milano si s-a retras din alianta cu Carol al V-lea.
Vaticanul, Ducatul de Milano, Republica Venetia si alte orase-stat din nordul Italiei au considerat ca Sfântul Împarat Roman devenise prea puternic si s-au alaturat taberei franceze. Când regele englez Henric al VIII-lea a parasit si el alianta lui Carol, iar împaratul nu si-a mai putut plati armatele fara cuceriri profitabile, a urmat o revolta a mercenarilor acestuia, în martie 1527.
Comandantul militar german Georg von Frundsberg a suferit un atac cerebral, iar Landsknechte (trupele germane), mercenarii spanioli si condottieri italieni, ramasi lider, au asediat orasul Florenta, pentru a pune mâna pe bogatiile sale.
Asediul s-a prelungit si, deoarece nu mai era nimic de luat din împrejurimi, soldatii înfometati au decis sa se razbune pe Papa Clement, pe care îl învinuiau pentru situatia lor disperata. Ca atare, si-au abandonat artileria grea si au marsaluit asupra Romei. Anticipând dezastrul iminent, papa a încercat sa-l mituiasca pe comandantul imperial, Carol al III-lea, duce de Bourbon, cu o suma mare de bani, dar acesta a refuzat si oricum mercenarii erau complet revoltati în acel moment.
Când au coborât asupra Romei în dimineata zilei de 6 mai, putinele trupe ramase în oras nu au mai putut rezista atacului dezlantuit. Ajutati de o ceata densa care se lasase peste oras, atacatorii au luat cu asalt cartierul Borgo, aflat nu departe de Vatican.
În cursul acestui asalt, liderul lor, Carol de Bourbon, a fost ucis, se presupune ca de sculptorul Benvenuto Cellini, care a lucrat mai târziu pentru Papa si s-a laudat ca ar fi tras lovitura de archebuza fatala pentru duce. 42 de membri ai Garzilor Elvetiene l-au scos pe Papa în siguranta din oras, în timp ce restul de 147 de halebardieri elvetieni au luat pozitie în Piata Sfântul Petru pentru a proteja Bazilica Sfântul Petru si Vaticanul. Singuri împotriva celor 20.000 de ataca-tori, elvetienii au fost coplesiti si masacrati.
A doua zi, restul orasului a cazut în mâinile mercenarilor, iar jaful a scapat complet de sub control. Lipsiti de comandanti si dezlantuiti, mercenarii au cutreierat strazile, jefuind, violând si ucigând. Vaticanul, bisericile si palatele au fost pradate, nobilii au fost obligati sa plateasca rascumparari uriase, iar cetatenii de rând au fost torturati pentru a-si preda obiectele de valoare.
Chiar si mormintele papale din Bazilica Sfântul Petru au fost deschise cu forta si jefuite. Jefuirea Romei a intrat în istorie ca o crima de razboi fara precedent. Victimele s-au numarat cu zecile de mii, iar 90 % din comorile artistice ale Romei au fost furate sau distruse.
Papa a fost tinut prizonier în Castel Sant’Angelo timp de sase luni si a fost eliberat doar în schimbul cedarii unor teritorii extinse, inclusiv orasele Modena, Parma si Piacenza, si al platii a 400.000 de ducati. Toti cei 42 de membri ai Garzii Elvetiene care-l dusesera la Castel Sant’Angelo au fost ucisi, iar Garda Elvetiana va fi formata din nou, de la zero, abia de succesorul lui Clement, Papa Paul al III-lea, în 1548.
Pâna în prezent, Garda Elvetiana comemoreaza ororile din acea zi prin ceremonia de depunere a juramântului pentru noii recruti, care are loc în fiecare an pe 6 mai la Roma.
GABRIEL TUDOR
Comentarii