S-au împlinit 140 de ani de la nasterea unuia dintre artistii plastici reprezentativi pentru pictura româneasca de cea mai înalta valoare, care si-a impus în domeniul acesta o „tusa” personala inconfundabila, de o profunzime aproape incredibila prin originalitatea si autenticitatea sa: Nicolae Tonitza.
Numele real era Tonita, dar si l-a schimbat dupa ce a devenit un pictor consacrat, cunoscut nu doar în tara natala, ci si în reputate cercuri artistice din strainatate (Italia, Germania, Franta).
El a ramas totusi fidel convingerilor si stilului sau inconfundabil, pozitie exprimata de altfel – neostentativ, însa cu o fermitate uneori aproape „contondenta” – pentru a apara autenticitatea valorilor estetice în fata fenomenului epigonismului, pe care îl considera un furt.
„Copilasul care fura papusa cu sfoara de la zmeul vecinului de joaca; elevul de liceu care, strigat la lectie, trage cu urechea la cele ce i se sufla din banca sau acela care copiaza la teza fara sa roseasca sunt cu totii niste rasaduri de viitori mari hoti ai societatii”, spunea el.
Tonitza nu a fost atras numai de pictura, domeniu în care s-a remarcat la cel mai înalt nivel. Necesitatile materiale, pentru întreaga sa familie, l-au condus de multe ori catre pictura religioasa, respectiv a unor biserici si manastiri, catre caricatura ori publicistica (în special cronici de arta), precum si catre olarit, aspect al activitatii sale profesionale mai putin cunoscut.
Iar pentru a zabovi în zona ineditului, sa mentionam si aspecte biografice trecute cu vederea, dar care i-au influentat creatiile artistice, nu doar sub aspectul subiectelor abordate, ci si prin profunzimea simbolurilor continute si a mesajelor lor.
Ne referim la participarea sa activa la Primul Razboi Mondial, fiind ranit si luat prizonier de bulgari, apoi încarcerat într-un lagar. Din acest episod, în mod surprinzator, în „portofoliul” sau artistic nu a conservat niciun pic de revolta ori agresivitate, ci peisaje ce definesc izbitor de fidel chipul de dincolo de timp al tinuturilor dobrogene, cu moliciunea prietenoasa a reliefului lor ancestral, cu asezarile lor cosmopolite, cu cerul de o adâncime cosmica asternut deasupra lor.
Analizând în ansamblu individualitatea lui, observam ca, în pictura, artistul bârladean s-a consacrat cu prioritate ca un remarcabil creator al portretelor umane, în particular ale copiilor – gingasi si inocenti –, dar si al portretului feminin, pentru care a manifestat o atractie speciala, reusind sa-i surprinda, ca nimeni altul, expresivitatea încarcata de sensuri aproape mitice.
Totodata însa, a manifestat o înclinatie speciala si în surprinderea peisajelor, creând, prin jocul pe alocuri grav al culorii, secvente monumentale, dar a realizat si creatii în care a impregnat florilor efecte luminoase nebanuite prin folosirea inspirata a culorilor. Apare însa întrebarea legitima despre un eventual „fir rosu” menit sa uneasca sub una si-aceeasi autoritate estetica toate aceste categorii de subiecte.
Poate ca nici nu exista un asemenea numitor comun, decât, eventual, în imaginatia privitorului sau în orgoliul neclintit al criticilor de arta.
Totusi, cel putin pentru o mare parte din picturile lui Nicolae Tonitza, orice novice în ale picturii poate identifica acel veritabil abis sublimat al puritatii umane: ochii de copil care privesc în sufletele celor din jur, ochii rotunzi, mistuitor de negri, înaintea carora nu exista bariere de netrecut.
Magie hipnotica a privirilor patrunzatoare dinspre misterele fiintei ce nu si-a ratacit niciodata farâma de divinitate, acesti ochi ne propulseaza, fara putinta de împotrivire, catre începuturile fara de vârsta ale fiecaruia dintre noi. Fiindca, într-un anume fel, Tonitza nu picteaza „niste copii”, ci sufla duh de viata asupra Copilului care vom fi fost noi însine cândva, demult…
Istoricii si criticii creatiilor estetice autentice – a operelor ce focalizeaza, înainte de orice, iubirea umana si armoniile cosmice – l-au „încorsetat” pe Tonitza, prin legea nescrisa a traditiei, alaturându-i atributul principal de impresionist.
Dar pentru el nu exista pereti, ziduri sau granite. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nestapânita în fata seducatoarelor aparente ale realitatii – precum si senzualitatea bine stapânita sunt traduse de artist în stralucirea blânda a luminii, complementara exaltarii tonurilor, în cromatica armonica si molipsitor de vivace si în sudura perfecta dintre forma si culoare.
Tonitza nu modeleaza culori pe pânza, ci viseaza, dar nu viseaza prin virtutile propriilor ochi de dincolo de orbite, ci prin inocenta si sinceritatea ochilor de copil, care vad aievea o lume a începuturilor, nepatata si nepervertita de pacatele oamenilor.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii