Belgrad, un oras de poeti

          Cum spuneam si în numarul trecut, am vizitat timp de câteva zile, ale lunii mai, Belgradul. Am fost si eu pe Kalemegdan, numit de turci „Dealul meditatiei”, am trait sentimentul descris de Vladimir Velmar-Jankovici acum mai bine de sase decenii, m-am plimbat pe Knez Mihailova, o strada a galeriilor de arta (pe strada asta sunt mai multe galerii de arta decât în tot Bucurestiul).

          Cum spuneam si în numarul trecut, am vizitat timp de câteva zile, ale lunii mai, Belgradul. Am fost si eu pe Kalemegdan, numit de turci „Dealul meditatiei”, am trait sentimentul descris de Vladimir Velmar-Jankovici acum mai bine de sase decenii, m-am plimbat pe Knez Mihailova, o strada a galeriilor de arta (pe strada asta sunt mai multe galerii de arta decât în tot Bucurestiul). Aici sunt si centrele culturale german si american (lasate în paragina, dupa ce la centrul german au fost gasite radiolocatoare în timpul agresiunii), care poarta înca pe ziduri câteva grafitti „mobilizatoare”. În rest, femeile sunt frumoase si elegante, barbatii sunt mândri, tinerii sunt îmbracati ca în Occident dar în suflet le bate o inima curajoasa, sunt exuberanti fara a fi zgomotosi, plini de viata fara a fi obraznici. În cinci zile, cât am stat la Belgrad nu am vazut decât doi câini vagabonzi si un singur cersetor si asta într-un pasaj pietonal subteran unde se vindeau lucruri ieftine, pe masute pliante. În ciuda bombardamentelor, oameni cu buna dispozitie, luminosi, deschisi, care-ti vorbesc despre Nichita Stanescu pe strada sau la o cafenea, ca despre un poet de-al lor. si o „strada a poetilor” cum i se zice astazi, Skadarska ulica, numai cu cafenele si terase, locul unde venea sa bea o bere, în secolul trecut, Eminescu al lor, Djura Jaksici, un poet îndragostit de palarii. Nu-i de mirare ca terasa unde poposea se numeste Tri Sesira (La trei palarii) iar pe strada asta, nu foarte larga, se afla si doua statui ale poetului. De altfel, senzatia mea, stând de vorba cu unii cu altii, este ca sârbii sunt toti poeti si pictori. Si ce vreti dovada mai mare de poezie decât modul lor elegant de a le da peste nas francezilor, care i-au bombardat anul trecut, scriind pe o statuie ridicata acum un secol (À la France, sta gravat pe soclul monumentului), cu vopsea rosie, o subtila observatie ca un neiertator repros: „noi v-am facut statuie!”. E ceva de învatat de la sârbi, nu numai poezie si tenacitate si patriotism. În rest, un oras frumos, curat, de poeti, care au avut taria sa-si apere podurile cu propriul lor corp pe care era desenata o tinta. Asta pentru bombardierele care zburau la 5000 înaltime. Si cu o mare poeta, pe nume Desenka Maksimovici, nascuta în 1898. În 1973, pe când avea 75 de ani si simtea ca viata ei s-a încheiat, Desenkai i se publica un ultim (credeau editorii) volum de poezie, intitulat Nemam više vremena (Nu mai am timp). Iata traducerea tulburatorului poem cu acelasi titlu.Nu mai am timp Nu mai am timp pentru propozitii lungi, / nu mai am timp sa ma tocmesc, / acum scriu doar câteva cuvinte. / Nu mai am timp sa încalzesc flacara, / acum nu mai am decât o mâna de taciuni stinsi. / Nu mai am timp pentru calatorii / Drumul catre propriul sfârsit s-a scurtat, / si nu mai am timp sa privesc înapoi si sa ma întorc din drum. / Nu mai am timp pentru nimicuri, / ma gândesc acum doar la vesnicie. / Nu mai am timp sa meditez prin intersectii, / pentru ca nu mai am decât putin de mers. / Nu mai am timp sa învat nimic, / sa judec nimic, / pentru mine acum apa e doar apa, / asa cum era când ma aplecam în fântâna; / Nu mai am timp sa patrund tainele cerului, / privesc cerul asa cum copiii-l privesc. / Nu mai am timp pentru zeii straini, / pentru ca nici pe Dumnezeul meu nu-l stiu prea bine. / Nu mai am timp sa accept noile porunci, / atâta vreme cât si cele zece vechi porunci sunt prea mult pentru mine. / Nu mai am timp sa ma alatur / nici macar celor care propovaduiesc si cauta adevarul. / Nu mai am timp sa lupt împotriva vânatorilor. / Nu mai am timp sa visez, sa merg linistita pe strada.
           Acesta este poemul scris de Desenka Maksimovici în 1973. Ceea ce parea a fi ultima carte a unei poete de 75 de ani avea sa fie infirmat chiar de Desenka. Ea avea sa mai traiasca 20 de ani (moare în 1993) si sa mai aiba timp sa scrie alte 13 volume de poezie.