Continuam cu alte câteva extrase din interviul cu prozatorul Dumitru Radu Popescu, din 2010, realizat de Mircea Dinutz, reprodus în numarul 1/2023 al revistei Vatra Veche.
„Cei din generatia ’60 n-au facut literatura inspirându-se din literatura”, spunea D.R.P., „nici n-au auzit ce este postmodernismul, atât erau de saraci cu duhul! Matusa Constanta, sora tatalui meu, dupa ce a murit unchiul Silica, barbatul ei, dupa ce a murit Vetuta, fata ei, învatatoare, dupa ce i-a murit un nepot, dupa ce i-a mai murit un nepot, dupa ce i-au mai murit niste neamuri apropiate si niste vecini, a murit într-un fel care pe mine m-a uluit: n-a mai vrut sa manânce, n-a mai vrut sa bea apa, n-a mai vrut sa vorbeasca, n-a mai vrut sa traiasca! A maturat în toata casa, a spalat cearsafurile, fetele de mese, totul sa ramâna curat, si s-a asezat în pat, într-o dunga, cu spatele la perete, cu capul spre fereastra, si a început sa astepte sa moara! Au venit neamurile, vecinii!… „Dada Constanta, matusa Constanta, scoala!…” Nimic! N-a mai vrut sa scoata o vorba, cu nimeni, a închis ochii si-a asteptat zile si nopti sa moara! Si a murit! Nu mai avea pentru ce trai?… Ar mai fi avut!…”.
Dar critica literara? Este ea întotdeauna dreapta? Fasta? Nefasta? Stimulativa? Inhibitoare?, întreba Mircea Dinutz: „Nu-i drept – si nu poti, si nu trebuie! – niciodata sa-i învinuiesti pe criticii adevarati despre ce scriu!… Ei ar putea sa scrie despre tine si când tu nu vei mai fi prezent pe pamânt! Ei scriu despre ei însisi! Scrierile lor sunt niste oglinzi care ii evalueaza foarte exact!… Ce gusturi au, ce pregatire intelectuala au, în ce coterie se aglutineaza etc. etc. Ce critici din vremea lui Homer l-au impus pe Orb? E o întrebare retorica, desigur! Criticii mai bine ar fi priviti drept niste prieteni ai prozatorilor, dramaturgilor, poetilor, chiar si atunci când poetii, dramaturgii si prozatorii sunt priviti peste gard! Totusi, criticii rusi din secolul XIX si de la începutul secolului XX mi se par formidabili, ei fiind, poate, cei mai apropiati de creatorii cu care au fost contemporani! De altfel era si destul de greu sa treci de Puskin, Turgheniev, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Gorki!… Desi chiar si acestia, uneori… Vai, cel mai… demascator plaivaz fata de Tolstoi, bunaoara, a fost chiar boierul Tolstoi, care în destule pagini de jurnal s-a aratat necrutator cu sine însusi! Desigur, pe atunci nu se inventasera jurnalele auto-encomiastice, jurnalele de martiri, mincinoase si postdatate pâna în pânzele albe! De obicei, criticii, fiind si ei niste fiinte – cu nas, gât, urechi, ochi, gura, mâini si picioare! – reactioneaza împotriva a mai tot ce este nefiinta literara…”.
În fine, iata si un scurt citat din romanul Vânatoarea regala, semnat de D. R. Popescu: „Lenea este singura mea libertate. Inutila de altfel. Sau extrem de utila, nu stiu. Stau între incertitudini. E o forma de existenta incertitudinea, cel putin in ce ma priveste. Lenevind, ascult si vad nu doar minunile lumii, ci si dezastrele ei si învat ceea ce stie dintotdeauna toata lumea, ca dincolo de bucurie se afla si reversul ei. Lenevind simt cum cresc si ma maturirez (aproximativ, fiindca mi-e groaza de omul matur care stie totul si nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiintele stapâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc si o groaza de cuvintele îmaturî, îdoctî, îcoptî etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, si astept sa uit sau sa le împartasesc altora (tot o tentativa ca sa uit) ce-am aflat si sa devin ceea ce ar trebui sa fiu cu adevarat eu (curat si luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele sa ramâna cel lovit de boli si blesteme când ele vor pleca) si ceea ce n-o sa mai fiu niciodata, am impresia.”
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii