Pacea de la Cannes

          Premiile acordate anul acesta la festivalul de la Cannes par sa fi avut în vedere nu numai valoarea propriu-zisa a creatiilor intrate în competitie, ci si dorinta organizatorilor de a lansa un mesaj mondial la pace si armonie între toate natiunile de pe glob. Polonia, Franta, Finlanda, Belgia, Statele Unite ale Americii, Anglia, Palestina si Mexicul s-au aflat, prin intermediul cineastilor, care au reprezentat aceste tari, pe lista marilor învingatori.

          Premiile acordate anul acesta la festivalul de la Cannes par sa fi avut în vedere nu numai valoarea propriu-zisa a creatiilor intrate în competitie, ci si dorinta organizatorilor de a lansa un mesaj mondial la pace si armonie între toate natiunile de pe glob. Polonia, Franta, Finlanda, Belgia, Statele Unite ale Americii, Anglia, Palestina si Mexicul s-au aflat, prin intermediul cineastilor, care au reprezentat aceste tari, pe lista marilor învingatori.
          
          11 cineasti „au vorbit” despre 11 septembrie
          
          Sean Penn (Statele Unite), Claude Lelouch (Franta), Ken Loach (Anglia), Samira Makhmalbaf (Iran), Indrissa Ouedraogo (Burkina Faso) si Danis Tanovich (Bosnia) au prezentat la Cannes, în afara competitiei, creatia lor realizata împreuna cu înca alti cinci cineasti (11 în total), intitulata 11’09″01 (Unsprezece minute, noua secunde, o imagine), un scurt-metraj asupra atentatelor teroriste care au lovit Statele Unite. Potrivit principiilor acestei initiative la care s-au asociat egipteanul Youssef Chahine, israelianul Amos Gitai, japonezul Gonzales Inarritu, mexicanul Alejandro Inarritu si indianca Mira Nair, fiecare realizator a dispus de un buget egal si de libertatea de a se integra în film cu viziunea proprie asupra actelor teroriste de la New York si Washington. Filmul si-a propus totodata sa arate „modul în care semnificatia a ceea ce s-a întâmplat atunci a fost deturnata ca si avioanele care au fost folosite ca arme teroriste”. În plus, actorul si realizatorul Sean Penn a declarat ca el si partenerii sai au încercat sa deschida „o fereastra asupra unor perspective care nu se bazeaza pe obisnuitele clisee hollywoodiene”. „Lumea nu e facuta din alb si negru, ca în filmele de la Hollywood, lumea e mai curând gri si contine foarte multe ambiguitati”, a mai adaugat el.
          Cunoscutul regizor francez Claude Lelouch a avut deopotriva un cuvânt de spus: „Detest filmele care se termina rau, cu atât mai mult cele care se termina bine, dar ador creatiile care lasa loc unei sperante. O tot repet de ani si ani: numai visele pot izgoni cosmarurile”.
          
          A câstigat, continua, a pierdut, continua…
          
          Prezidat de David Lynch, juriul actualei editii a festivalului de la Cannes nu a dorit sa repete istoria surprizelor din ultimii ani, când favoritii nu luau premii, crema fiind oferita unor productii în care realizatorii si actorii nu aveau un trecut si, poate, nici un viitor în lumea cinematografiei. Pacatul mai vechi al francezilor de a transforma Festivalul de la Cannes într-o afacere de familie sau orgoliul lor de a miza totul pe asa-zisa originalitate a unui creator aproape anonim sunt defecte de domeniul trecutului. Criticile severe lansate la vremea respectiva împotriva acestor „obiceiuri franceze” si-au dovedit puterea de a corecta o parte din erori. Putina sare si piper în sensul rezonabilelor rasturnari de situatie au existat si anul acesta, pentru ca în cele din urma juriul s-a condus si dupa alte criterii decât valoarea exclusiva, încercând sa induca, prin felul cum au împartit premiile, mesajul unei concordii mondiale. La un pas de „Palme d’Or”. Rasfatatul celor 12 zile, cât a durat festivalul, a fost filmul finlandezului Aki Kaurismaki – L’homme sans passé (Barbatul fara trecut), numai ca în seara decernarii premiilor mult-râvnitul „Palme d’Or” n-avea sa plece spre tarile nordice, ci sa ramâna la polonezul care locuieste în Franta, Roman Polanski (Pianistul). Totusi, cineastul finlandez nu a ramas cu mâinile goale, lui atribuindu-i-se premiul imediat urmator (Grand Prix). Gazetarii francezi n-au scapat prilejul sa comenteze situatia: „Kaurismaki a fost victima sindromului Almodovar” titra publicatia „Libération”, facând aluzie la Pedro Almodovar care anul trecut a sperat pâna în ultimul moment la „Palme d’Or”, dar a plecat acasa cu premiul pentru regie (Totul despre mama). „Kaurismaki este un cineast de forta, autorul unei opere consecvente si singulare, dar, din pacate, festivalul a ezitat sa recunoasca deschis acest lucru. Cu siguranta un „Palme d’Or” l-ar fi facut cunoscut si dincolo de publicul restrâns al cinefililor”, se mai spunea în gazeta amintita. Filmul lui Kaurismaki s-a bucurat, în timpul difuzarii în marea sala a palatului festivalului, de aplauzele frenetice a peste 2200 de spectatori, dar într-adevar, sansa lui de a fi vizionat de publicul din alte tari (fie ele doar europene) este destul de mica. L’homme sans passé s-a mai ales însa si cu premiul pentru interpretare feminina, atribuit actritei Kati Outinen, necunoscuta publicului larg, desi a mai jucat în înca sapte filme ale lui Kaurismaki. Multumiri inedite. Dupa cum se stie deja, premiul pentru interpretare masculina a fost acordat actorului belgian Olivier Gourmet, pentru rolul interpretat în Le fils (Fiul) al fratilor Luc si Jean-Pierre Dardenne care l-au descoperit pe protagonistul din actualul lor film în La promesse si de-atunci l-au transformat în actorul lor preferat, distribuindu-l în toate creatiile. Olivier Gourmet le-a multumit regizorilor nu… din tot sufletul, ci „din amândoi umerii si din amândoua urechile”, facând aluzie la maniera de a filma folosita de obicei de fratii Dardenne, aceea cu camera pe umar. Totusi, francezii n-au fost prea încântati de optiunea juriului, nici în ceea ce priveste premiul pentru cea mai buna actrita, nici pentru cel mai bun actor. Le-ar fi placut ca acestia sa-i seduca, dar, dupa cum se spunea în publicatia „Le Parisien”, nici finlandeza Kati Outinen, nici belgianul Olivier Gourmet „nu au fizicul clasic al starurilor” care te lasa cu rasuflarea taiata.
          Cea mai mare surpriza a festivalului a fost alaturarea unui palestinian de un american pe podiumul premiatilor. Pentru prima oara participant la un eveniment de o asemenea anvergura, palestinianul Elia Suleiman, autorul peliculei Intervention divine (Interventie divina), a fost recompensat cu „Premiul juriului”. În pandant cu el, americanului Michael Moore i s-a decernat un premiu special creat pentru aceasta gala, intitulat „A 55-a editie”, care, dupa cum indica si titlul, a fost acordat doar în acest an. Michael Moore, considerat de Casa Alba drept „un personaj periculos”, a intrat în competitie cu Bowling for Columbine, un cine-pamflet îmbibat de umor coroziv având drept tinta „paranoia securitatii din tara sa”. Filmul, singurul documentar admis în competitie, este inspirat de carnajiul comis, pe 20 aprilie 1999, de doi adolescenti, într-un colegiu din Colorado – Columbine Hight School. Este totodata cel de-al doilea documentar recompensat cu un premiu, dupa cel al lui Jean-Yves Cousteau si Louis Malle, încununate în 1956 cu un „Palme d’Or”. Cu o înfatisare si gesturi care amintesc de Chaplin, Michael Moore alterneaza în filmul sau ancheta cu interviul si cu fragmente de clipuri publicitare prezentând imagini la moda si foarte comerciale, adica fete frumoase si barbati cu muschi, evident cât mai dezbracati, si se întreaba de ce cultura americana este atât de marcata de violenta. Tangential, realizatorul se transforma în aparatorul saracilor, umilitilor, imigrantilor, dezmostenitilor de soarta si face un proces al mass-mediei care si-a facut un obicei din a alimenta un fel de paranoia generala prezentând în fiecare zi fapte condamnabile de catre societate, dar care au drept autori suspecti… „black males”, adica barbati de culoare. Este de la sine înteles de ce acest gen de film nu poate fi pe gustul Casei Albe si de ce autorul este considerat un personaj periculos…
          Marele absent al podiumului premiatilor a fost chiar filmul din tara gazda. Cinematograful francez care, de obicei, se ambitioneaza sa-si etaleze an de an la Cannes forta de creatie si care pretinde ca poate sa dea lectii de maiestrie filmului din întreaga lume, a avut doar patru reprezentanti: doua pelicule care au stârnit confuzie (Marie-Jo et ses deux amours de Robert Guediguian si L’Adversaire de Nicole Garcia) si doua care s-au transformat în subiecte controversate, cu iz de scandal (Demonlover de Olivier Assayas si Irreversible de Gaspar Noé).
          
          „And now… Ladies & Gentlemen”
          
          Festivalul s-a încheiat cu ceremonioasa formula „And Now… Ladies & Gentlemen”, rostita în limbajul artei cinematografice de catre regizorul francez Claude Lelouch, adica cu difuzarea în afara concursului a peliculei cu acest nume. Publicul a fost extaziat, de vreme ce aplauzele au durat mai mult de 15 minute. Conceput sub forma unui documentar artistic, filmul lui Lelouch reprezinta debutul cinematografic al cântaretei Patricia Kaas, la bratul seducatorului Jeremy Irons. E vorba de… un barbat si o femeie (tema preferata a lui Lelouch) prinsi într-o poveste cu final previzibil. Din momentul în care Patricia Kaas si Jeremy Irons se întâlnesc, spectatorul stie ca vor sfârsi unul în bratele celuilalt, prinsi de vraja iubirii. Ce nu stie este cum vor ajunge aici. Or, Lelouch este un maestru în construirea meandrelor complicate ale oricarei istorii aparent simple.
          Valentin (Jeremy Irons), un gentleman englez cu obiceiuri de spargator, care a agonisit suficienti bani de pe urma hold-up-urilor îndraznete, si-a spus ca merita sa se rasfete la un moment dat si, deci, sa-si ofere siesi o calatorie, de unul singur, în jurul lumii. De fapt, si pentru a o rupe cu trecutul prea putin onorabil, si pentru a se îndeparta de o iubire esuata, si, nu în ultimul rând, pentru a scapa de urmarirea politiei… În acest timp, într-o piata marocana, June (Patricia Kaas), o cântareata de jazz, la rândul ei dezamagita de modul de a fi trait pâna atunci, îsi cânta suferinta la un pian al barului, în indiferenta totala a clientilor si turistilor aflati în vacanta. Se afla exact în acelasi punct al existentei, ca si Valentin: tocmai încearca sa-si uite vechile pacate si rani sufletesti. Evident, cei doi se întâlnesc si descopera ca au multe în comun; hazard sau coincidenta, amândoi sufera de pierderi pasagere de memorie pe care medicii n-au stiut cum sa le explice si nici sa le trateze. Si povestea continua…
          „Întotdeauna am considerat ca propria mea viata reprezinta materia prima pentru comertul pe care îl fac, declara Lelouch. Sunt incapabil sa vorbesc despre evenimente în care n-am fost eu însumi mai mult sau mai putin implicat.” Ca de obicei în creatia cineastului, si acest film este presarat cu „panseuri” specifice regizorului, cum ar fi: „Vasele de curse sunt ca femeile, cu cât sunt mai frumoase cu atât sunt mai periculoase” sau „În orice trio o persoana este în plus” sau „Memoria e ca si cultura, este ceea ce ramâne dupa ce-ai uitat totul” sau „În povestile de iubire ca si în arta, exista mai multi cumparatori decât cunoscatori” sau „Viata este somnul, iubirea este visul”…
          Imaginile din film seamana cu o serie de carti postale de lux (unii spun „ca si cum ar fi editate de Oficiul de turism marocan”), de parca ar fi vorba de un nou album al Patriciei Kaas care cânta „La vie en rose”, „Les feuilles mortes”, „La mer”…, pe fundal derulându-se spectaculosul decor marocan. Din nefericire pentru Patricia Kaas, criticii nu sunt foarte convinsi ca are înzestrarea necesara si pentru o cariera de actrita, talentul ei unic fiind cel de a cânta. În schimb, au numai cuvinte de lauda pentru ceilalti actori care, dupa aprecierile lor, ofera spectatorului un regal interpretativ, mai ales ca au putut profita de libertate totala de expresie, Lelouch fiind adeptul acestui stil de munca regizorala. În roluri scurte, apar si Claudia Cardinale, Thierry Lhermitte, Alessandra Martines, Sylvie Loeillet…