In ultima vreme, a inceput sa se vorbeasca tot mai frecvent despre un fenomen grav, care pare sa fi luat o anume amploare, din motive absolut stupide. Discutiile au fost activate si de cateva cazuri sfarsite tragic, cu moartea unor tinere fotomodele brazilience. Este vorba despre (auto)impunerea unor regimuri de scadere in greutate si de mentinere a masei corporale intre limite convenite de rigorile lumii modellingului.
Se poate ajunge insa astfel la patologii psihice, subiectul ignorand efectiv orice reguli de hranire echilibrata, in numele pastrarii unei „subtirimi” corporale comparabile, la modul brut, cu ceea ce de obicei numim rahitism. Este ceea ce afirma si psihologul parizian Maurice Corcos, facand o paralela intre anorexie si slabiciune.
Anorexia se refera la refuzul voluntar, activ si constient, al unei persoane, de a se alimenta. Aceasta nu are nimic comun cu pierderea poftei de mancare, nici cu slabiciunea constitutionala. Consecinta este o slabire accentuata, care poate ajunge pana la pierderea a 15-20% din masa corporala initiala. Nu e un lucru tocmai rar intalnit, sa vezi tinere ajungand in scurt timp, de la 50 kg, la 30 kg.
Evident, nu e vorba despre un proces derulat de pe o zi pe alta, dar sunt de-ajuns doar cateva saptamani pentru ca un corp insuficient alimentat sa slabeasca foarte mult. In conditiile unei conduite repetate, de restrictii alimentare, este esential sa se apeleze din timp la un pedopsihiatru, care va sti cum sa remedieze situatia cu mijloace specifice simple sau sa indice un anume tratament. Ideea este deci sa se actioneze cat mai curand cu putinta. Din practica obisnuita, cotidiana, s-a putut observa ca exista deseori un decalaj de doi-trei ani, intre momentul in care pacientul apeleaza la un specialist si debutul efectiv al tulburarilor.
Aceasta intarziere a luarii in evidenta are mai multe motive. Primul este reprezentat de neincrederea profunda a pacientului intr-un ajutor care, odata acceptat, ar insemna automat si recunoasterea din partea lui a faptului ca are probleme grave. Exista insa si numeroase rupturi in ce priveste comunicarea si colaborarea dintre adolescent (pentru ca vorbim mai ales despre adolescenti si in primul rand despre fete) si familia sa, cunoscuti, cadre didactice.
Simptomatologia corpului slabit, ca toate tipurile de simptomatologii, este totusi facuta sa fie vazuta. Numai ca, deseori, apropiatii bolnavului nu pot sau nu vor sa o vada. Am putea gasi, desigur, un argument major, insa de o natura, am zice, mai subtila: este un lucru traumatizant, o suferinta sufleteasca puternica sa vezi un copil, un adolescent „ofilindu-se”, stingandu-se astfel.
O alta problema serioasa, luata in calcul de specialisti, se refera la evolutia numerica a cazurilor de anorexie. Din pacate, fenomenul se afla in crestere. Totusi, potrivit unor studii epidemiologice vest-europene, formele grave raman stabile. In schimb, intr-o ascensiune categorica sunt asa-numitele forme subclinice, adica acelea care se exprima mai putin intens, cu o slabire ce poate fi considerata de nivel mediu.
Nu trebuie ignorat nici faptul ca anorexia devine, din ce in ce mai pregnant, o expresie a suferintelor tinerelor depresive. Pe de alta parte, referirea de mai sus la cazurile de decese pricinuite de anorexie nu trebuie sa impuna ideea ca avem de-a face cu o patologie specifica lumii modei. Aceasta, deoarece adevaratii profesionisti ai acestui mediu trebuie sa ramana artisti, iar creatiilor lor, sa se poata exprima fara vreo ingradire.
Totusi, luandu-se in calcul cu luciditate si riscurile potentiale carora li se pot expune adolescentii, ca si anumite personalitati fragile. Un aspect asupra caruia cei dintai obligati sa vegheze sunt parintii.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii