Se presupune ca absolut toti indivizii umani adulti au avut macar unul-doua episoade de reactii si de comportamente asa-zicand ciudate. De obicei, le punem pe seama oboselii, a tracasarilor cotidiene, a enervarilor si asa mai departe. Rareori ne gandim la sursa reala, ascunsa undeva in perioada copilariei. Si aceasta, deoarece ni se pare banal ca un copil care descopera lumea si isi pune intrebari asupra universului necunoscut sa se si teama, sa aiba anumite frici. Sentiment pe care, cu iresponsabilitate condamnabila, nu de putine ori chiar adultii (si mai ales cei apropiati) il alimenteaza.
Fiecare varsta cu spaimele ei…
Inca din primele ceasuri de viata, copilul face cunostinta cu frica. Acum este insa o reactie normala, un mecanism de aparare care ajuta la evitarea multor pericole. In timp ce teama, nelinistea e un sentiment difuz greu de explicat, frica se produce in prezenta unui obiect, a unei persoane, a unui animal, considerat de copil – cu sau fara motiv – periculos. La copilul mic, anumite frici sunt constante si survin aproximativ la aceeasi varsta. Astfel, el se teme ca ar putea fi despartit de mama sa, la varsta cea mai mica. La sapte-opt luni, domina teama de ceea ce-i este strain.
Poate parea ciudat, insa anumiti factori (ochelari, palarie, uniforma etc.) par sa joace un rol determinant asupra atitudinii copilului mic. La un an, persista teama de separare, careia i se adauga cea de zgomote altfel „pasnice”: aspiratorul, soneria telefonului si alte asemenea turbulente sonore casnice, care pot face ca reactia copilului sa mearga pana la refugiul in celalalt capat al locuintei. La doi ani insa apar fricile de zgomote puternice – sirena masinii de pompieri sau cea a ambulantei, latraturi etc. – care il inspaimanta.
„Emanciparea” temerilor
Pe masura ce copilul creste, incepe sa vorbeasca si percepe lumea in mod, sa spunem, mai rational, fapt care determina si o evolutie a fricilor, devenite de-acum mai diversificate, mai rafinate, mai spiritualizate, daca ne putem exprima astfel. Intre doi si patru ani apare teama de animale agresive si de intuneric. Intre patru si sase ani, in universul copiilor deja apar fantome si dragoni. In acelasi timp insa isi spune cuvantul si ratiunea umana, impunand un rol important pentru frica de moarte si de ranire.
Acestea se pot combina, se pot „organiza” in fobii, manifestandu-se in mod sistematic in prezenta unui obiect sau a unei situatii precise, mereu aceleasi. In asemenea cazuri, copilul insusi poate ajunge sa provoace contextul care il inspaimanta. De pilda, teama de caini se intampla sa-l conduca exact in locurile unde crede ca-i va intalni. Psihanalistii explica un asemenea comportament astfel: frica reprezinta o dificultate in a-si stapani nelinistile survenite la impactul cu impresii pe care copilul inca nu le cunoaste; fobiile sunt o deplasare, o proiectie a nelinistii interioare legate de inevitabilele conflicte privitoare la dezvoltare.
Cum trebuie reactionat?
In fata fricilor si a fobiilor copilului, atitudinea parintilor devine fundamentala. Ei nu trebuie sa-i acorde explicit o protectie excesiva, caci astfel ii vor crea tocmai sentimentul de insecuritate. Atunci cand cel mic isi manifesta frica, trebuie linistit, ascultat si mai cu seama inteles. In nici un caz nu va fi certat sau, mai mult, nu trebuie fortat sa-si depaseasca aceste reactii, socante pentru el. Incet-incet, isi va da seama singur ca majoritatea lucrurilor din jur sunt inofensive si, in mod natural, se va calma.
In cazul fobiilor – din moment ce elementul perturbator pentru copil se reprezinta propriile nelinisti – solutia este de a-l linisti, pentru a evita aparitia unei fixatii. El poate fi mult ajutat spunandu-i-se ca se face acest demers tocmai pentru ca se teme, nu pentru ca ar exista un pericol real. Daca totusi fobia domina viata copilului, trebuie apelat la un medic. Tratarea acestor dificultati la o varsta mica inseamna evitarea multor probleme ce pot aparea mai tarziu. Copilul trebuie sa invete sa-si dezvolte mecanismele care sa-i permita stapanirea si combaterea nelinistilor. Este si o garantie a faptului ca va deveni un adult autonom, capabil sa depaseasca situatiile dificile si propriile limite.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii