O poveste adevarata despre sarbatorile de iarna      Cele trei „umbre” car

    
     Vom vorbi, asadar, în prezentul articol, despre trei mari personaje de ordin istoric, ale caror umbre – incredibil, dar adevarat! – se plimba printre noi în timpul ospetelor prilejuite de sarbatorile de iarna. Este vorba despre un rege legendar al Asiriei, de un general roman, si de cel mai mare medic al medicinii antice.
    
     Vom vorbi, asadar, în prezentul articol, despre trei mari personaje de ordin istoric, ale caror umbre – incredibil, dar adevarat! – se plimba printre noi în timpul ospetelor prilejuite de sarbatorile de iarna. Este vorba despre un rege legendar al Asiriei, de un general roman, si de cel mai mare medic al medicinii antice.    
         
     Virtutea ospatului sardanapalic    
         
     Primul personaj – Sardanapal – acest rege legendar al Asiriei care, potrivit traditiei, este ultimul descendent al Semiramidei (regina tot legendara careia i se atribuie fundarea Babilonului si a gradinilor suspendate de acolo), si-a câstigat o perena longevitate nu atât prin ispravile sale de conducator de stat si de osti, cât prin ospetele sale proverbiale pe care le organiza, ca si prin promovarea unei optici cantitative pe linie de consum alimentar. Pentru Sardanapal a mânca mult reprezenta o virtute de prim ordin.Mâncatul hulpav de acum 100 de ani    
     Iata ce ne scrie în acest sens Al. O. Teodoreanu, cunoscut si cu pseudonimul de Pastorel, realizator de stralucite pagini în domeniul literaturii gastronomice: „E destul sa cetim ce si cât se mânca altadata, pentru a ne da seama ca cel mai mare si cel mai hulpav mâncau din zilele noastre n-ar fi în stare sa ingereze în 24 de ore ceea ce ingerau, la o singura masa, acum numai o suta de ani, cei cu dare de mâna”.    
         
     Spectacol gastronomic à la Lucullus    
         
     Daca regele asirian a devenit nemuritor prin performantele cantitative pe care le imprima meselor, generalul roman Lucullus, care a trait în primul secol de dinaintea erei noastre, si-a câstigat o faima similara prin reliefarea laturii calitative asadar prin punerea accentului deci pe prepararea unor bucate cât mai fine, cât mai gustoase si cât mai sofisticate, ca si prin servirea acestor mâncaruri în conditiuni de mare spectacol si de lux. Expresia încetatenita în limbajul gastronomic de „masa à la Lucullus”, atesta tocmai aceasta realitate.    
     Bineînteles ca pâna la urma, s-a ajuns în mod logic la o unificare a acestor puncte de vedere, punându-se accentul deopotriva atât pe calitate, cât si pe cantitate. Prin Macrobius, un scriitor roman din secolul al V-lea era noastra, intram în posesia unui meniu vizând un ospat al unor oameni „cu dare de mâna” cum spunea Pastorel, oameni de pe vremea lui Cezar. La acel ospat dupa midii, stridii, sturzi pe sparanghel, gaini fripte si fierte, dupa peste cu sos de midii si de stridii – toate aceste bucate alcatuind doar aperitivele, urma adevarata masa compusa din variate feluri de scoici, peste, potârnichi si vânat. De pe masa apoi nu lipseau nici într-un caz ugerele de scroafa – în mare voga pe atunci – ca si diversele tocane de peste sau iepure. De pe masa, de asemenea nu lipsea traditionalul cap de porc, împodobit cu tot felul de ornamente legumicole sau floricole.    
         
     Avertismentul lui Hipocrat    
         
     Cel de-al treilea personaj al povestii mele în legatura cu ospetele sarbatorilor de iarna, a carui umbra se perinda printre noi este Hipocrat, cel mai mare medic al medicinii antice (460-375 î.e.n.), ca si stiinta îngrijirii sanatatii, pe care cu atâta autoritate a promovat-o. Aceasta stiinta a demonstrat, fara drept de apel, ca ospetele sardanapalice, cele „à la Lucullus”, acele pantagruelice si gargantuesti, asa cum se nimeresc a fi uneori si acelea din timpul sarbatorilor de iarna, în special de Craciun si Revelion, sunt în esenta autentice traumatisme digestive, autentice suprasolicitari alimentare, cu tot ce decurge din aceasta realitate.    
         
     Atentie la traumatismul gastronomic    
         
     Si, în asemenea situatii pe nesimtite, se ajunge de la uz la abuz. Caci, cine este acela care va putea rezista tentatiei sarmalelor, a cârnatilor, soriciului, piftiei, tobei si atâtor bucate traditionale, pentru care vom face tot efortul necesar, ca macar pe unele dintre ele sa le avem pe masa. Or, sa nu uitam, ca alimentele cel mai dificil de digerat sunt cele mai bogate în grasimi cum sunt acelea de mai sus. Sa nu uitam, de asemenea, ca organismul nu poate digera grasimile decât dupa ce acestea au fost emulsionate de catre sucurile gastrice si intestinale, întocmai dupa cum grasimea de pe mâna nu poate fi înlaturata decât dupa ce a fost emulsionata cu sapun si apa fierbinte. Un ospat, un traumatism digestiv deci, presupune intensificarea peristaltismului, intensificarea secretiilor digestive, biliare si pancreatice, respectiv un efort semnificativ din partea organismului, efort care nu va ramâne fara consecinte pentru diversele boli din economia tubului digestiv, a ficatului, pancreasului si rinichilor.    
     De fapt omul civilizatiei moderne nici nu mai rezista la aceste traumatisme digestive, si asta din trei motive principale. În primul rând, pentru ca el si-a cam pierdut antrenamentul pentru asemenea mese. În al doilea rând, pentru ca gradul de cultura al omului modern pe linie de alimentatie nu-i mai permite de a face asemenea excese. În al treilea rând, pentru ca acelasi om modern stie foarte bine ca excesele pe linie de alimentatie si în special de grasimi înseamna obezitate, ateroscleroza, artroza, varice, flebita, tromboza, litiaza veziculara sau renala, diabet etc., etc. Într-adevar, sunt trei parti în ceea ce manânca omul: una, pentru nevoile reale ale organismului, alta pentru nevoile gustative, si ultima pentru bolile ce vor urma.