Vertijul este o senzatie eronata de deplasare a corpului in raport cu spatiul inconjurator, sau al spatiului in raport cu corpul. Este definit obiectiv daca pacientul „vede mediul inconjurator miscându-se” si subiectiv când pacientul „se vede in miscare fata de mediu”. Acest simptom implica imposibilitatea mentinerii stabilitatii ochilor. Adeseori vertijul este insotit de greturi, varsaturi, transpiratii, paloare si angoasa, dar se mai pot asocia uneori acufene sau hipoacuzie unilaterala. De asemenea, este acompaniat frecvent de manifestari ale patologiilor coloanei vertebrale cervicale, cu indicatii spre FIZIOTERAPIE. Mecanismele fiziopatologice care stau la baza aparitiei vertijului pot implica atât disfunctia portiunii periferice a sistemului vestibular (vertijul periferic) cât si a portiunii centrale (vertijul central). In urma cu aproape un secol au circulat diferite teorii legate de originea vertijului, unele dintre acestea nefiind explicate nici pâna in ziua de azi.
Ce nu este vertijul
Termenul „vertij” este folosit in mod abuziv, jumatate dintre pacientii care pretind ca au vertij au in realitate doar stari care imita vertijul. Vertij NU inseamna: Senzatia de „cap gol”, confuzie, deficit de concentrare, instabilitatea posturala (alterarea reflexului vestibulo-spinal), oscilopsia – senzatie de oscilare a câmpului vizual, teama de a avea vertij, unele tulburari psihologice, fobii. Patologiile coloanei cervicale pot provoca vertij? In ceea ce priveste „vertijul cervical” sunt comentate atât unele teorii care sustin vertijul legat de miscarea coloanei cervicale si de unele patologii ale acestui segment, cât si teoria care asociaza vertijul de unele miscari ale craniului. Cei care sustin existenta unui vertij de origine cervicala se bazeaza pe teoria suferintei receptorilor din articulatiile si musculatura coloanei cervicale.
Unii dintre acesti receptori sunt responsabili de mentinerea stabilitatii posturale iar altii de mentinerea stabilitatii privirii. Aceasta teorie spune ca alterarea reflexului proprioceptiv cervical determina aparitia vertijului, dar in realitate lucrurile stau un pic diferit.
Intr-adevar, s-a demonstrat existenta unor receptori articulari si musculo-tendinosi in zona cervicala, iar afectarea lor in diferite patologii ale coloanei pot provoca stari de instabilitate posturala sau senzatia de ameteala, dar niciodata vertij sau nistagmus deoarece coloana cervicala nu are receptori pentru echilibru. La baza aparitiei adevaratului vertij sta un mecanism fiziopatologic care determina anumite incongruente intre aparatul vestibular si ochi ducând la imposibilitatea mentinerii privirii fixe in timpul miscarii capului. In stabilizarea privirii intervin urmatoarele reflexe:
– reflexul vestibulo-ocular. Rolul acestui reflex a fost demonstrat prin urmatorul test: La o rotatie a craniului cu o viteza de 50 grade/secunda, ochii se vor misca in sens contrar cu o viteza de 45 grade/secunda. Daca ar exista o diferenta intre miscarea craniului si miscarea de compensare a ochilor, nu am reusi sa mentinem privirea fixa, ceea ce ar insemna sa avem in permanenta vertij, chiar la cele mai reduse miscari ale capului.
– reflexul cervico-ocular. Acest reflex are un rol extrem de redus in stabilizarea privirii la om. Prin acelasi test s-a demonstrat ca la o rotatie a craniului cu o viteza de 50 grade/secunda, stimulii care pornesc de la coloana cervicala vor determina o miscare oculara compensatorie de numai 3-5 grade/secunda. Având o participare atât de nesemnificativa, se poate spune ca la om reflexul cervico-ocular nu joaca un rol important, determinant in stabilizarea privirii (s-a demonstrat in schimb eficienta acestui reflex la animale).
Mai mult, s-a demonstrat ca blocul anestezic total al receptorilor cervicali provoaca alterari ale echilibrului
– instabilitate posturala, dar NU PROVOACA NICI VERTIJ, NICI NISTAGMUS. Nu exista un test clinic sau studiu care sa demonstreze originea vertijului in disfunctiile coloanei cervicale (alterarea receptorilor). In stabilizarea privirii participa si reflexele vizuale iar alterarea acestora poate provoca de asemenea instabilitate, dar niciodata vertij. Teoria care este cel mai des intâlnita este cea a vertijului provocat de tulburarile de flux la nivelul circulatiei vertebro-bazilare.
De-a lungul timpului se incearca tot felul de explicatii legate de modificarile patologice ale coloanei cervicale (aparitia osteofitilor, herniile discale, modificari ale curburii fiziologice, fracturile de corp si arc vertebral, rigiditatea coloanei cervicale), modificari care ar influenta circulatia sângelui prin arterele vertebrale, determinând o scadere brusca a cantitatii de oxigen la nivelul aparatului vestibular (organul echilibrului).
Sustinatorii acestei teorii au uitat din pacate ca omul nu este un esec al evolutiei, o specie care nu reuseste sa se adapteze pozitiei bipede, ci din contra sistemul nostru arterial este inzestrat cu un mecanism de compensare perfect. Studii privind anatomia si fiziologia aparatului cardio-circulator, a posturii si echilibrului ne ajuta sa intelegem ca avem un sistem arterial foarte eficient, iar oxigenarea aparatului vestibular si a sistemului nervos central nu se bazeaza doar pe cele doua artere vertebrale. Arterele carotide interne prin comunicantele posterioare (din structura poligonului Willis) compenseaza in timp real un deficit aterial la nivelul trunchiului bazilar, de unde se ramifica artera cerebeloasa antero-inferioara, in aceasta având originea si artera labirintica ramificata la rândul ei in mici artere distribuite separat pentru fiecare segment al urechii interne (unele pentru componenta auzului si altele pentru structurile responsabile de mentinerea echilibrului). Exista insa unele tulburari grave ale circulatiei cervicale (obstructii semnificative la nivelul arterelor vertebrale si carotide), care pot determina aparitia unor sindroame neurologice importante.
Insa, daca sângele nu ajunge la nivelul receptorilor urechii interne timp de câteva minute (conform teoriei vertijului cervical), se produce necroza ischemica, ceea ce nu poate explica „vindecarea” de vertij dupa o dauna neurologica atât de severa. Exista o probabilitate mai mare ca tulburarile de circulatie vertebro-bazilara sa duca la aparitia unor sindroame neurologice grave decât sa declanseze doar vertij sau acufene. (Va urma)
DRD. MARIUS SORIN POP
Fizioterapeut
Comentarii