Orice parinte isi doreste reusita copilului sau. Sa fie premiant la scoala, sa aiba aptitudini artistice sau sportive, sa se detaseze net in colectivul de colegi. Asemenea copii constituie visul majoritatii parintilor, chiar daca ei nu se gasesc in toate familiile. Totusi, copiii sunt atrasi de competitie – indiferent daca este vorba de joaca sau de scoala. La orice vârsta copiii sunt atrasi si provocati de obstacolele pe care le intâlnesc si vor sa-si incerce fortele ca sa le arate celorlalti ce pot.
Uneori parintii actioneaza gresit, laudându-si excesiv copilul si recompensându-l când el reuseste. Altii, dimpotriva, se arata dezamagiti de micile lui esecuri. Chiar daca reactia lor este discreta, copilul o simte si o intelege. Cum la o vârsta frageda dependenta fata de parinti este maxima, copilul incearca, prin orice mijloace, sa le faca placere, sa fie laudat, sa fie evidentiat pentru eforturile lui. Parintii deosebit de exigenti pot face copilul sa perceapa orice situatie ca pe o adevarata competitie ce trebuie câstigata.
Chiar si dupa inceperea scolii parintii continua sa fie un model pentru el, dar pe lânga el se adauga cel al invatatoarei si al colectivului clasei. Orarul impus, cerintele ample, regulile riguroase sunt coordonate ale vietii de scolar, combinate la tot pasul cu provocari. Cu atât mai mult cu cât copilul, crescut in spiritul competitiei, va resimti puternic dorinta de a primi aprecierile celor din jur. In asta nu este nimic rau dar conditia este ca el sa nu exagereze proportiile competitiei, iar la cel mai mic esec sa reactioneze intens, sa se simta complet descurajat si sa-si nege propriile posibilitati. Astfel de reactii pot duce cu timpul la suprasolicitatea fizica si, in special, nervoasa. Copiii care nu se simt apreciati pentru ceea ce sunt ci doar pentru rezultatele pe care le obtin, intâmpina greutati in formarea unei imagini de sine corecte. Ei vor incerca sa-si reinvesteasca toate fortele in acele capacitati care le sunt apreciate de adulti (fie ei parinti sau dascali).
Comentarii