În largul coastei Cornwall, pe Canalul Mânecii, se afla un grup de stânci cunoscute sub numele de Eddystone Rocks, formatiuni care au reprezentat un pericol pentru nave timp de secole.
Marinarii care intrau în Canalul Mânecii se temeau atât de mult de ele, încât deseori foloseau coasta Frantei pentru a evita pericolul. Aceasta evitare a dus la naufragii nu numai la nivel local, ci si pe stâncile de pe coasta de nord a Frantei si din Insulele Canalului Mânecii.
În consecinta, s-a decis ca era nevoie de instalarea unui far pe stâncile înselatoare. Farul a fost proiectat de John Rudyard, un negustor de matase care nu era nici arhitect si nici inginer profesionist. În ciuda lipsei sale de pregatire tehnica, turnul proiectat de el s-a dovedit mai durabil decât predeceso-rul sau, dainuind aproape 50 de ani, pâna într-o seara fatala din decembrie 1755.
În acea seara, în far se aflau trei paznici, dintre care cel mai în vârsta era Henry Hall, care avea 94 de ani. În ciuda vârstei, barbatul se bucura de o sanatate de fier si era foarte activ. În primele ore ale zilei de 2 decembrie, Hall era de serviciu când a observat o flacara pâlpâind în camera felinarelor. A deschis trapa acestei camere, dar astfel a permis vântului proaspat din exterior sa alimenteze flacarile.
Neavând timp sa îsi trezeasca tovarasii, Hall a luat o galeata si a început sa arunce apa în cupola de plumb care acoperea partea superioara a turnului. Însotitorii lui Hall s-au trezit în cele din urma si i s-au alaturat în efortul sau de a salva turnul în flacari, dar era prea târziu.
Flacarile cuprinsesera deja acoperisul greoi, facând ca plumbul sa se topeasca si sa se scurga pe capul si gâtul lui Hall, în timp ce acesta statea jos si arunca apa spre flacari. În acel moment, Hall a avut o senzatie ciudata. „Doamne ajuta-ma, parca am luat foc pe dinauntru!”, a strigat el si le-a explicat tovarasilor sai ca o pepita de plumb topit îi cazuse în gura deschisa si i se scursese pe gât.
Ceilalti nu l-au crezut, de vreme ce îl vedeau viu si nevatamat, si au continuat sa lupte cu focul. În cele din urma, au parasit turnul, adapostindu-se într-o caverna mica din partea de est a insulei stâncoase. Aici au fost gasiti de salvatorii veniti sa-i caute, a doua zi dimineata.
Henry Hall, care înca se plângea de metalul pe care îl înghitise, a fost dus la Stonehouse, lânga Plymouth, si a fost pus sub supravegherea doctorului Henry Spry. Doctorul a fost, fireste, sceptic în legatura cu povestea lui Hall, considerând ca este imposibil ca o fiinta umana sa supravietuiasca dupa ce a ingerat plumb topit.
În plus, Hall nu prezenta alte simptome asociate în mod obisnuit cu o astfel de leziune, ceea ce l-a determinat pe doctorul Spry sa creada ca trauma accidentului si vârsta înaintata a lui Hall îl faceau pe acesta sa aiureze.
În a sasea zi dupa accident, Hall dadea semne sa-si revina si putea deja sa manânce si sa bea. Dar în a zecea zi starea lui s-a agravat brusc, iar dupa alte doua zile batrânul a murit, „cuprins de transpiratii reci si spasme”. Dr. Spry i-a facut autopsia si a întocmit urmatorul raport privind starea stomacului: „Examinând corpul si facând o incizie pe abdomen pe partea stânga, am gasit gura superioara diafragmatica a stomacului foarte inflamata si ulcerata, iar tunica din partea inferioara a stomacului arsa; si din cavitatea mare a acesteia am scos o bucata mare de plumb… care cântarea aproximativ 208 grame.”.
Cu alte cuvinte, Hall avusese dreptate: înghitise plumb topit, dar în mod inexplicabil supravietuise încercarii si probabil cu un tratament modern, disponibil în zilele noastre, ar fi reusit sa se vindece.
Bucata de plumb recuperata din stomacul lui Henry Hall este acum pastrata în Muzeul National al Scotiei din Edinburgh.
GABRIEL TUDOR
Comentarii