Regina Victoria a reprezentat, pentru Marea Britanie a secolului XIX ceea ce a fost predecesoarea sa, Elizabeta I, pentru Anglia secolului XVI, dand numele sau unei intregi epoci. Perioada victoriana a reprezentat apogeul Revolutiei industriale si a fost marcata de puternica expansiune a Imperiului Britanic, care a devenit principala putere a lumii, dominand circa o patrime din suprafata planetei. Chiar si astazi, numele legendarei suverane este, pentru britanici, aproape sacru. Tocmai de aceea ipoteza lansata privind originile nu tocmai „regale” ale Victoriei, a starnit atata valva.
Sub amenintarea asasinilor
Inca din primele zile ale domniei, Victoria a fost amenintata de atentate, puse la cale de tot felul de indivizi, mai mult sau mai putin motivati. Primul a avut loc la putina vreme dupa casatoria ei cu printul Albert, cand acesta a vazut un om fluturand un pistol, pe deasupra multimii adunate in Constitution Hill din Londra. Cuplul regal se afla intr-o trasura deschisa si, intelegand ca e vorba despre un atentat, temerarul print s-a ridicat, spre a-si proteja, cu trupul sau, sotia. Din fericire, virtualul asasin n-a apucat sa traga, fiind impiedicat de multime, care aproape l-a sfasiat. Nu dupa multa vreme, s-a produs o alta tentativa de asasinat, dar tragatorul a ratat, din fericire, tinta.
In aceeasi seara, printul i-a declarat premierului de atunci, Sir Robert Peel, ca ar trebui sa sporeasca masurile de siguranta, fiindca individul care incercase sa o asasineze pe regina trasese de la mai putin de doi metri de caleasca imperiala. Demnitarul a promis ca asa va fi si, in ciuda sfaturilor printului Albert, a doua zi regina a iesit iarasi la promenada. Asasinul si-a facut si el aparitia dar de asta data a fost arestat. Se va dovedi a fi fiul unui tamplar din Convent Garden, pe nume John Francis. A fost imediat arestat si, cand i s-a sugerat ca omul ar putea fi nebun, regina a replicat: „Asta nu-l scuteste de a fi foarte indraznet”. Condamnat la moarte, Francis a fost iertat, pedeapsa fiindu-i comutata in temnita grea.
Dupa doar doua zile, isteria atentatelor a continuat. Un pitic pe nume John Bean a tras in regina insa se pare ca gestul sau a fost intr-adevar al unui nebun decat al unuia care voia cu adevarat sa o ucida: pistolul individului era incarcat cu hartie si foi de tutun, nu cu gloante! Cel mai grav atentat, comis in 1850, pe cand regina isi vizita unchiul, pe Adolphus, duce de Cambridge, a fost comis de un ofiter din regimentul 10 de husari, Robert Pate, care a lovit-o pe Victoria cu bastonul sau. Sangerand, suverana si-a pastrat totusi cumpatul si a participat chiar la o premiera teatrala, in aceeasi seara, desi va ramane cu o cicatrice urata la gat toata viata.
O copilarie de cosmar
Ce s-ar fi intamplat insa daca macar unul dintre aceste atentate ar fi reusit, in conditiile in care tanarul cuplu regal nu avea inca nici un mostenitor? Insasi soarta monarhiei britanice ar fi fost primejduita. Si aceasta deoarece nici unul dintre fiii fostului rege George III, nu fusese capabil sa ofere un mostenitor autentic. Fiica unchiului ei, George IV, printesa Charlotte, murise la doar 21 de ani, in 1817. Regele William IV, fratele mai mic al lui George IV, care mostenise tronul, avea nu mai putin de zece copii, insa toti facuti cu o actrita, dubioasa „domnisoara Jourdan” si deci nelegitimi. Se parea asadar ca totul depinde de fiica ducelui si ducesei de Kent, printesa firava si interiorizata ce va deveni, peste ani, puternica regina Victoria.
Tatal ei a murit cand printesa avea o varsta foarte frageda si nimeni nu spera, in haosul ce cuprinsese, in acei ani, casa regala, ca Victoria va supravietui, la randul sau, prea mult. Copilaria ei a fost un cosmar, caci ducesa de Kent a tinut-o pe tanara intr-o veritabila inchisoare. Victoria era permanent supravegheata si chiar si ajunsa la 18 ani nu i se permitea sa coboare scarile macar fara sa aiba alaturi un valet sau pe guvernanta ei, baronesa Lehzen. Niciodata nu i s-a permis sa se joace singura si nici sa primeasca vizitatori. Ca o printesa din basme, ea traia inchisa intre zidurile castelului, de teama ca cineva ar putea sa o ucida.
Mai mult, tanara era dominata de geniul diabolic al lui Sir John Conroy, administratorul domeniilor ducesei de Kent si, se zvonea, mai mult decat atat… Pentru ca membrii curtii lui William IV vorbeau, pe la colturi, despre familia „conroiala” de la palatul Kensington iar mult mai tarziu regina Victoria, ajunsa la anii senectutii i se plangea ducelui de Wellington ca unul dintre motivele pentru care il urase pe Sir John era excesiva familiaritate dovedita de acesta fata de mama ei.
Genele care-si spun taina
Se pare ca zvonurile legate de o filiatie incerta a Victoriei nu erau lansate doar din rea-vointa, intrucat aveau un temei real. Ducele de Kent, tatal oficial al reginei era deja la o varsta inaintata cand Victoria a venit pe lume, o varsta la care sansele de a deveni tata tindeau spre zero. In plus, istoria medicala a familiei este cel putin curioasa si necesita cateva explicatii. Bunicul Victoriei, George III, suferise de porfirie, o boala ereditara si care duce, uneori, la nebunie, cum de altfel s-a si intamplat in cazul lui. Si totusi, nici unul dintre descendentii reginei Victoria nu a avut aceasta maladie.
Apoi, un alt fapt dubios: regina a transmis o alta boala, hemofilia, urmasilor sai. Doar ca inainte, in saptesprezece generatii dinastice, nici unul dintre inaintasii ei nu prezentase vreun simptom al acestei boli, dupa cum au atestat si investigatiile Societatii Regale de Medicina. Prin urmare, este evident ca tatal Victoriei trebuie sa fi fost altcineva decat ducele de Kent si probabil ca teribilul Sir Conroy i-a transmis gena hemofilica. Nici printul Albert nu pare sa aiba un sange atat de albastru precum am fost lasati sa credem, de un secol si jumatate. De origine germana, var al reginei, are si el o origine destul de incerta.
Mama sa fusese alungata de la curtea ducatului Saxa-Coburg-Gotha, pentru ca avusese o idila cu fermecatorul ei sambelan evreu, baronul von Mayern, un om cultivat, bun muzician si de o inteligenta sclipitoare. Atat presupusul tata al lui Albert, ducele de Saxa-Coburg, un individ betiv, stupid si arogant, cat si fratele sau, Erenst, aveau sifilis ereditar dar nici urma de aceasta boala la Albert! Ca sa nu mai discutam de faptul ca tanarul print era, ca si baronul von Mayern, un personaj absolut sarmant, fiind, in toata viata sa, un exemplu de corectitudine si bun simt, spre deosebire de rudele sale „oficiale” pe linie paterna.
Salvarea monarhiei
Din fericire pentru monarhia britanica a acelor timpuri, zvonurile, chiar daca au circulat chiar si la curtea din Londra, n-au fost niciodata verificate. Si asa se face ca Victoria si Albert, cu toate originile lor dubioase, au domnit ca niste monarhi vrednici. Chiar si dupa ce a ramas vaduva si in ciuda legaturii cu valetul ei scotian, John Brown, regina nu si-a pierdut capul si a condus tara cu pricepere si tact, facand din Marea Britanie cea mai mare putere a epocii. Ce s-ar fi intamplat daca zvonurile s-ar fi adeverit ori daca vreunul dintre numerosii atentatori la viata ei ar fi reusit?
Raspunsul nu e greu de dat: pe tronul britanic ar fi ajuns Ernest Augustus, duce de Cumberland si viitor rege al Hanovrei, un personaj ciudat si plin de toane, despre care se spunea ca, prada unei crize de furie, isi ucisese valetul, ori ca ii facuse un copil surorii sale! E greu de spus daca avand in frunte un asemenea lunatic, monarhia britanica ar mai fi rezistat. Avand insa un excelent fond genetic, ea a supravietuit, gratie Victoriei si lui Albert, sugereaza biografii reginei. Asadar n-ar fi fost exclus ca un irlandez tenace, precum Sir John Conroy, si un evreu abil si plin de sarm, precum von Mayern, sa fi fost, din acest punct de vedere, salvatorii monarhiei britanice a secolului XIX…
GABRIEL TUDOR
Comentarii