In multe saga vikinge este descris un ritual de executie cumplit, numit „vulturul de sange”, care presupunea despicarea spinarilor victimelor, astfel incat coastele, plamanii si organele interne sa poata fi scoase, dandu-i corpului – inca viu! – forma unui om cu aripi insangerate. Dar a fost acest ritual real sau doar rodul imaginatiei inflacarate a vechilor skalzi?
Una dintre primele relatari privind folosirea acestui ritual sangeros provine din anul 867 si descrie pedepsirea regelui Northumbriei, Aella. Acesta il ucisese pe liderul viking Ragnar Lothbrok, aruncandu-l intr-o groapa plina de vipere. Dornici de razbunare, fiii lui Ragnar au invadat Anglia in 865 si au capturat orasul York, unde se refugiase Aella.
In cele din urma, regele a fost prins de fiul lui Ragner, Ivarr cel fara de oase, care a vrut sa-l execute pe ucigasul tatalui sau intr-un mod de o cruzime nemaivazuta. Mainile si picioarele lui Aella au fost legate pentru a impiedica orice miscare. Apoi, Ivarr i-a spintecat spinarea, de la noada in sus, catre cusca toracica. Fiecare coasta a fost meticulos separata de sira spinarii cu o toporisca, expunand organele interne ale victimei.
In tot acest timp, regele era viu, urland din toti rarunchii de durere. Pentru a-i face chinurile si mai atroce, Ivarr a umplut cavitatea toracica, astfel desfacuta, cu sare, frecand coastele insangerate cu acest mineral. Punctul final al ritualului a fost extragerea plamanilor – perfect functionali de la locul lor, in exterior, astfel incat acestia sa para o pereche de aripi sangerii. Practic, nefericitul suveran a devenit o pasare umana insangerata.
Aella nu a fost ultimul om de sange regal care a avut de infruntat o asemenea soarta cumplita. Se pare ca cel putin alte patru figuri notabile din istoria Europei Nordice au sfarsit ca victime ale ritualului – regele Edmund al Angliei, Halfdan, fiul regelui Norvegian Haraldr, regele Munsterului, Maelgualai si arhiepiscopul Aelheah, toti ucisi de acelasi Ivarr cel fara de oase.
De ce procedau vikingii cu asemenea cruzime? Pe de o parte spre a-i teroriza pe locuitorii pasnicelor orase din Anglia, Irlanda si Franta, astfel incat acestia preferau sa le plateasca tributuri grele decat sa-i infrunte. Pe de alta, pentru a aduce sacrificii lui Odin, tatal zeilor din panteonul nordic si zeul razboiului. Ritualul a fost practicat de cateva ori in secolelele IX si X, dupa care nu se mai cunosc cazuri de folosire a lui.
Este insa aproape cert ca descrierile cronicarilor vikingi sunt mult exagerate: specialistii in medicina legala din zilele noastre afirma ca este greu de crezut ca un trup sfartecat, cu plamanii scosi in afara, sa mai poata supravietui.
Mult mai probabila este varianta ritualului data de cronicarul danez Saxo Grammaticus, care sustine ca el ar fi constat, de fapt, in incrustarea cu un cutit extrem de ascutit, in pielea de pe spinarea victimei, a imaginii unui vultur. Ceea ce putini oameni din zilele noastre cunosc e ca vikingii au avut insa si modalitati de tortura reale si nu mai putin inventive.
GABRIEL TUDOR
Comentarii