Robert Sheaffer este un investigator sceptic al fenomenelor paranormale, între altele oponent al originii extraterestre a fenomenului OZN. Cu atât mai interesanta este luarea sa de pozitie împotriva unei afirmatii a CIA care a circulat la sfârsitul anului 2014 si care, în cultura populara, a devenit imediat stirea ca s-a gasit explicatia fenomenului OZN – si anume ca ele ar fi avioane-spion de tip U2.
CIA se lauda pe internet ca cel mai popular articol al sau a fost cel postat pe 29 decembrie 2014 si intitulat: „Rapoarte ale unei activitati neobisnuite pe cer, în anii ’50? Am fost noi”. În acest articol, s-a reluat afirmatia (mai veche) precum ca, în anii ’50 si ’60, zborurile de recunoastere de mare altitudine, conduse de CIA si implicând avioanele U-2 si ulterior SR-71, au fost responsabile pentru jumatate din totalul rapoartelor OZN. Media a preluat imediat stirea, tratând-o în mod neprofesionist si senzationalist, cu titluri precum „CIA admite: Toate OZN-urile din anii 1950? Noi am fost”. Sheaffer da ca exemple în acest sens agentiile Foxnews sau Newser.
Aceasta pretentie a CIA a realizat un lucru: i-a unit pe scepticii si pe sustinatorii fenomenului OZN în proclamarea ei ca neadevarata – scria Scheaffer. Putem sa avem opinii diferite pe orice altceva, cu exceptia faptului ca aceasta afirmatie este un nonsens.
Informatia privind avioanele U2 luate drept OZN-uri a fost enuntata mai întâi într-un raport emis de catre CIA si intitulat „CIA si Programul U2, 1954-1974”. Documentul, initial secret, a fost rescris în 1998 si nu demult desecretizat. În el scrie: „Testarea avionului U2 de mare altitudine a condus în curând la un efect secundar neasteptat: o crestere extraordinara a numarului de rapoarte privind obiecte zburatoare neidentificate. La mijlocul anilor 1950, cele mai multe avioane comerciale zburau la altitudini între 10.000 si 20.000 de picioare, iar avioanele militare, ca B47 si B57 operau la altitudini sub 40.000 de picioare. Prin urmare, odata ce U-2 a început sa zboare la altitudini de peste 60.000 de picioare, controlorii de trafic aerian, au început sa primeasca un numar tot mai mare de rapoarte OZN”. Poate fi justificata afirmatia de mai sus? – se întreaba Sheaffer – si tot el raspunde: Nu! Fenomenul OZN fusese raportat nu doar de pilotii de avion, catre controlorii de trafic aerian, ci si de observatori de la sol.
O carte plina de rapoarte
S-a mai afirmat, în documentul CIA, ca observatiile au condus la proiectul Air Force numit Blue Book, care a colectat toate rapoartele de OZN-uri. Anchetatorii Air Force sunau cu regularitate personalul proiectului CIA de la Washington pentru a verifica daca OZN-urile raportate nu au fost cumva avioane U-2. Acest lucru ar fi permis eliminarea majoritatii rapoartelor OZN, desi ei nu au putut dezvalui autorilor observatiilor adevarata cauza.
Ufologul Mark Rodeghier de la CUFOS l-a contactat pe locotenent-colonelului (r.) Robert Friend, care fusese seful Blue Book între 1958 si 1963, privitor la afirmatia ca jumatate din observatiile OZN au fost avioane-spion. Daca cineva stia despre acest lucru, el era acela. Friend a raspuns „Este absolut neadevarat si ridicol… Blue Book nu a primit mai multe rapoarte de la piloti si de la controlorii de trafic aerian, dupa ce U-2 si-a început de zborul”. Mai mult, Friend nu si-a putut aminti de niciun caz OZN care ar fi fost cauzat de vreun zbor cu echipaj uman de recunoastere.
Si analistul de fotografii OZN Bruce Macabee spune ca pur si simplu „Explicatia OZN data de CIA este absurda”. Lung de circa 20 de metri, cu deschiderea aripilor de circa 30 de metri, zburând la o altitudine de peste 20 de kilometri, avionul U-2 era, în esenta, invizibil în timpul zilei. Nu lasa nici dâra de condens în urma sa, din cauza lipsei de umiditate la acea altitudine. La urma-urmei, el fusese chiar destinat sa fie invizibil! Vopseaua de acoperire reducea posibilitatea de a fi zarit înainte de rasaritul si dupa apusul soarelui. Fisierele Blue Book sunt acum publice si oricine poate verifica când, unde si ce aparitii au fost raportate. Concluzia este: nu exista absolut nicio corelatie între orele si locurile rapoartelor OZN si zborurile U2.
Întorcându-ne în luna august a anului 2013, Alejandro Rojas, de la asociatia Open Minds, a ridicat o alta problema fata de pretentia CIA privind zborurile U2, care au început în 1954: Se spune ca martorii au început sa scrie scrisori catre Air Force, si ca „aceasta, la rândul sau, a condus la operatiunea Blue Book a Air Force”. Este o afirmatie total neadevarata. Proiectul Blue Book, ancheta oficiala a US Air Force privind OZN-urile, si-a început activitatea în 1951 si a fost de fapt al treilea proiect Air Force pentru a investiga OZN-urile.
Primul fusese Proiectul Sign, început în 1948, care apoi a devenit Proiectul Grudge în 1949, si în cele din urma Blue Book în 1951. Pretentia CIA dupa care zborurile U2 ar fi dus la crearea proiectului Blue Book este deci nerealista, întrucât acest proiect precede zborurile U2 cu mai multi ani, dupa ce mai fusesera si alte asemenea proiecte pentru a investiga aparitiile de „farfurii zburatoare”. Pentru ce vine CIA cu o astfel de afirmatie absurda? E greu de spus. Unii vad în aceasta o încercare sinistra de dezinformare. Sheaffer nu crede ca e cazul, deoarece în acest caz CIA ar fi venit cu o poveste care nu este atât de clar falsa. Din nota de subsol a afirmatiei „o jumatate din totalul rapoartelor OZN” se spune ca „Informatiile au fost furnizate de James Cunningham…”.
Despre acesta, Sheaffer a gasit ca a fost pilot în marina militara si a devenit ofiterul administrativ pentru U-2, în aprilie 1955. Cunningham derula managementul de zi cu zi al programului U-2 si aducea în atentia lui Richard Bissell, seful programului, problemele mai complexe. Mai târziu, Cunningham a servit ca director adjunct al Oficiului de activitati speciale si apoi ca asistent special al directorului adjunct pentru stiinta si tehnologie. Cu alte cuvinte, el a fost un birocrat în programul U-2. Ce putea sa stie despre istoria rapoartelor OZN, si despre investigatiile OZN? Nimic, se pare, cu exceptia a ceea ce a inventat în afirmatia sa de mai sus. Lumea ufologiei este plina de laudarosi care exagereaza (daca nu cumva fabrica) evenimente, pentru a parea mai importanti. Autorii raportului CIA par sa fi imortalizat astfel o lauda neîntemeiata a unui birocrat de programe, si au transformat-o în una dintre acele „fapte” de care, practic, toata lumea a auzit, si în care practic toata lumea crede, dar care nu are niciun fundament în realitate.
Chestiune de credinta
Pilotul Andrew Danziger, cu o experienta de 28 de ani la companii aeriene, 14 ani pe zboruri internationale, a fost instructor si chiar unul dintre pilotii presedintelui Obama în timpul campaniei sale din 2008. El a publicat în aprilie 2015, în New York Daily News, articolul „Cred oare pilotii în OZN-uri? Multi dintre ei da, si iata aici povestea întâlnirii mele apropiate”. Reproducem mai jos, din acest articol, un fragment din întâlnirea sa OZN, într-un zbor între Kansas si Iowa.
„S-a întâmplat pe 10 aprilie 1989, când eram la începutul carierei mele. Dupa decolarea de pe Aeroportul International Kansas City, controlul traficului aerian (ATC) ne-a dat permisiunea de zbor la altitudinea de croaziera de 15.000 de picioare. Am stabilit directia nord-est, drept spre Waterloo, aflat la aproximativ 200 mile. În ciuda prezentei unor nori filamentari, vizibili peste tot, nu am zburat prin niciunul dintre ei”.
„Chiar în dreapta noastra, prin acei nori, se vedea si un disc alb. Continuând zborul, am comentat cu Bruce, capitanul, despre acest disc slab vizibil. Mi-a raspuns ca si el l-a observat si-l urmareste de când ne-am ridicat. Au trecut între 20 si 30 de minute, la altitudinea noastra de croaziera, privind în tot acest timp la discul alb, printre norii prin care nu parea niciodata sa treaca. Ocupati cu îndatoririle de zbor, pentru o scurta perioada de timp, poate pentru un minut, amândoi am uitat sa mai privim spre disc, dar când m-am întors din nou spre el, am vazut ceva ce s-a întiparit pentru totdeauna în memoria mea. Deasupra norilor, acolo unde fusese discul alb, era acum o minge rosie gigantica, zburând paralel cu cursul nostru.
Începând aterizarea spre aeroportul Waterloo, Iowa, am pierdut încet din altitudine si, când am ajuns la aproximativ 13.000 de picioare, mingea puternic stralucitoare a început si ea sa coboare treptat. În acelasi timp, s-a ascuns încet în spatele acelor fâsii de nori. Dupa aproximativ 30 de secunde, ca un soare care apune, desi nu la fel de stralucitor, a disparut în spatele norilor. În clipa în care nu s-a mai vazut, sute de lumini au început sa clipeasca printre nori. Luminile intermitente erau mai stralucitoare decât orice si am putut vedea cum sectiunea de nor în spatele careia a coborât mingea rosie stralucitoare a început sa se întinda. Era ca o bucata de coca, cu doua jumatati trase încet în parti, iar mijlocul devenind tot mai subtire. Acest lucru a continuat pâna când jumatatile au ajuns atât de subtiri încât s-au rupt! Totul a disparut”. Cei doi martori au relatat imediat observatia la Centrul National de Raportare OZN si au fost informati, la rândul lor, ca nenumarati piloti au vazut obiecte similare pe cer, în timpul zborului.
Acum, Andrew Danziger comenta: „Aproape toti pilotii cred în OZN-uri”… „Chestii de felul acesta au fost raportate de catre piloti de nenumarate ori si, în timp ce niciunul dintre noi nu a avut nici cea mai vaga idee ce anume am vazut, de un lucru eram siguri: nu era ceva de aici”.
DAN D. FARCAS
Comentarii