Rapiti de OZN-uri

Intâmplari bizare in „zona crepusculara”
          
          Un caz care a intrat de acum în mitologia rapirilor este cel din 1959, al tehnicianului militar Gerry Irwin care, dupa o serie de întâmplari bizare, pare sa fi disparut cu desavârsire, într-un mod care seamana cu istoriile din serialul „Zona crepusculara”.
          
          Jerry Irwin era tehnician pentru rachete Nike, la baza Fort Bliss din El Paso (Texas).
Intâmplari bizare in „zona crepusculara”
          
          Un caz care a intrat de acum în mitologia rapirilor este cel din 1959, al tehnicianului militar Gerry Irwin care, dupa o serie de întâmplari bizare, pare sa fi disparut cu desavârsire, într-un mod care seamana cu istoriile din serialul „Zona crepusculara”.
          
          Jerry Irwin era tehnician pentru rachete Nike, la baza Fort Bliss din El Paso (Texas). El se întorcea, în data de 28 februarie 1959, la volanul automobilului sau, dintr-o permisie în statul Idaho. Depasise Cedar City (Utah), îndreptându-se spre sud-est, când a vazut un obiect stralucitor, coborând din cer pe sol, nu departe de sosea. Convins ca a asistat la prabusirea unui avion sau la o aterizare fortata, Gerry a oprit, pentru a vedea daca putea fi de ajutor. A scris la repezeala pe o bucata de hârtie, pe care a pus-o pe volan: „Am plecat sa cercetez posibila cadere a unui avion. Chemati politia”. Apoi a mâzgalit, cu litere mari, pe latura masinii „STOP”.
          Dupa circa treizeci de minute, a trecut pe acolo un inspector de pescuit si jocuri, care a luat biletul de pe volan si l-a dus serifului Otto Pfief din Cedar City. Acesta s-a reîntors cu un numar de voluntari, dar nu au gasit nici o urma de catastrofa, doar pe Gery Irwin lesinat pe câmp. Trecuse o ora si jumatate de la momentul în care vazuse obiectul stralucitor.
          Irwin a fost dus la spitalul din Cedar City, unde a fost examinat si gasit sanatos, în afara de faptul ca… nu putea fi trezit. A fost retinut cu diagnosticul „isterie”. Când si-a revenit, într-un târziu, se simtea excelent, dar întreba tot timpul ce a fost acel obiect stralucitor si unde-i este jacheta. Seriful l-a asigurat ca, atunci când a fost gasit, jacheta nu era nici pe el, nici în apropiere.
          Dus la Fort Bliss cu avionul, Irwin a fost pus sub observatie medicala pentru câteva zile la spitalul militar, dupa care i s-a permis revenirea la datorie. Peste câteva zile, pe când se afla în El Paso, a lesinat din nou. A fost din nou internat si din nou s-a constatat ca nu poate fi trezit. Dupa 24 de ore si-a revenit, întrebând „au fost supravietuitori?”. Nu-si amintea ce se intâmplase intre momentul în care a zarit obiectul, în 28 februarie, în Utah, si trezirea din 16 martie în El Paso. Din nou a fost dus la spital si pus sub observatie, fiind externat în 17 aprilie, dupa o luna de teste intensive, în care nu s-a reusit stabilirea nici unui diagnostic.
          În ziua urmatoare, Irwin, prada unui impuls irezistibil, a luat autobuzul, mergând din El Paso la Cedar City, unde a sosit în 19 aprilie. S-a dus pâna la locul în care a vazut obiectul cazând. Cautând încoace si încolo, si-a gasit jacheta agatata de o tufa. Într-o butoniera era înfipt un creion, cu o hârtie înfasurata cu grija în jurul ei. Irwin a ars acea bucata de hârtie si în momentul urmator parca a iesit dintr-o transa. Dar acum nu mai stia cum a ajuns aici si pentru ce. S-a întors în Cedar City, s-a prezentat la seriful Otto Pfief, care l-a pus la curent cu detaliile primului incident.
          Revenit din nou la Fort Bliss, Irwin a fost supus altor examene psihologice. În aceasta perioada a fost intero-gat si de doi investigatori legendari ai fenomenelor OZN: Jim si Coral Lorenzen, fondatorii asociatiei APRO. Pe 10 iulie a fost din nou internat pentru un timp la spitalul militar, din nou fara a i se putea stabili un diagnostic. La 1 august a fost dat absent la raport. Dupa o luna, în care nu s-a mai primit nici o veste despre el, a fost declarat dezertor. Aparent, nimeni nu l-a mai vazut dupa aceasta data.
          Din pacate, acest caz nu a fost niciodata investigat în mod temeinic. Se pare ca nimeni nu a luat legatura cu familia sa din Idaho, pentru a vedea daca nu cumva un traumatism din timpul permisiei ar putea explica comportamentul sau disociativ. Armata americana nu lasa dezertorii sa dispara pur si simplu, fara a-i urmari, ceea ce face ca istoria sa fie si mai tenebroasa. Cazul este si azi nerezolvat. Sa fie oare un exemplu de „rapire definitiva”?