Caruselul galactic

          În ultima seara de tabara pe fabuloasa insulita-universitate „Atlantykron”, de pe Dunare, tinerii astronomi de la clubul sucevean, dupa ce mi-au aratat un splendid program educational pe monitorul PC-ului (asezat, fireste, sub un tufis), mi-au îndreptat telescopul spre Calea Lactee si, de deasupra apelor Dunarii, de dincolo de atmosfera, din profunzimile genurilor de stele, mi-a lucit în ochi, rece, maiestuoasa si îndepartata, mirifica Nebuloasa din Andromeda, vedeta a taberei si tinta amorului nestins al miilor de astronomi de pretutindeni. Înfipt cu talpile pe solul insulei din marele fluviu si pierzându-mi privirile catre adâncul boltei ceresti, am avut atunci revelatia infinitului dinamic care ma înconjoara: un gigantic amalgam de stele, planete, nebuloase, o supa cosmica fierbând de energii explozive si un carusel care se rasuceste si îsi rasuceste diversele componente în jurul unor axe nascute de gravitatie, cu fantastica viteza de 200 de kilometri pe secunda!
          „Demascata” de Galileo, în 1610, ca un conglomerat de stele pe cer, Calea Laptelui a devenit, de atunci, subiectul preferat de spionaj celest, atât al telescoapelor si interferometrelor cu care sunt dotati astronomii de astazi, cât si al satelitului-telescop „Hubble”, al cititorului în raze X, „Chondra X-ray Observatory”, tot satelit al Terrei, al altor artefacte umane supertehnologizate, prin care tinem sub observatie câteva zeci de „gauri negre” si nu mai putin de 2,6 milioane de sori, rude cu Soarele nostru.

          În ultima seara de tabara pe fabuloasa insulita-universitate „Atlantykron”, de pe Dunare, tinerii astronomi de la clubul sucevean, dupa ce mi-au aratat un splendid program educational pe monitorul PC-ului (asezat, fireste, sub un tufis), mi-au îndreptat telescopul spre Calea Lactee si, de deasupra apelor Dunarii, de dincolo de atmosfera, din profunzimile genurilor de stele, mi-a lucit în ochi, rece, maiestuoasa si îndepartata, mirifica Nebuloasa din Andromeda, vedeta a taberei si tinta amorului nestins al miilor de astronomi de pretutindeni. Înfipt cu talpile pe solul insulei din marele fluviu si pierzându-mi privirile catre adâncul boltei ceresti, am avut atunci revelatia infinitului dinamic care ma înconjoara: un gigantic amalgam de stele, planete, nebuloase, o supa cosmica fierbând de energii explozive si un carusel care se rasuceste si îsi rasuceste diversele componente în jurul unor axe nascute de gravitatie, cu fantastica viteza de 200 de kilometri pe secunda!
          „Demascata” de Galileo, în 1610, ca un conglomerat de stele pe cer, Calea Laptelui a devenit, de atunci, subiectul preferat de spionaj celest, atât al telescoapelor si interferometrelor cu care sunt dotati astronomii de astazi, cât si al satelitului-telescop „Hubble”, al cititorului în raze X, „Chondra X-ray Observatory”, tot satelit al Terrei, al altor artefacte umane supertehnologizate, prin care tinem sub observatie câteva zeci de „gauri negre” si nu mai putin de 2,6 milioane de sori, rude cu Soarele nostru. Interesanta si intrigându-ne, gaura neagra din mijlocul Caii Lactee este unul dintre obiectele „bestiarului” ceresc, care ne da mult de lucru: strania-i liniste de acum contrasteaza cu activitatea furibunda, raportata de astronomi cu câtava vreme în urma, ridicând probleme specialistilor – mai ales ca pare a fi situata în interiorului unui surprinzator „megatub” de stele si nebuloase, un cilindru cu înaltimea de 150000 ani-lumina si diametrul de 15000 ani lumina. Si toate se învârt, nebuneste – pur si simplu, în numele miscarii.
          Priveam prin telescopul de pe „Atlantykron” în acea superba noapte de vara si ma gândeam ca, rasucindu-ne, noi, în jurul acelui misterios centru, cu planeta Pamânt si Soarele nostru, cu o rotatie cam la fiecare 240 milioane de ani, de la nasterea Terrei si pâna astazi nu am descris, de fapt, decât 20 de rotatii prin Univers. Si ca, socotind ca puzderia de galaxii pe care le percepem prin si în jurul Caii Lactee, îndepartându-se constant de noi, daca peste 150 de miliarde de ani ar fi sa ridicam ochii spre cer, ei bine, cerul ar fi negru si aproape gol: doar Norii lui Magelan, galaxii apropiate de Calea Laptelui, vor mai sclipi, vag, de pe cerul de smoala al desertului cosmic, restul materiei aflându-se la distante prea mari pentru ca Homo Sapiens din acel viitor sa mai perceapa muzica stelelor, cea pe care mi-o cânta, asta-vara, Nebuloasa din Andremeda…