Energie din mare

           Vom îmblânzi, în viitor, oceanele si mãrile? Ne vor fi apele planetei locuinte, grãdini, surse de energie? Probabil, da – omul cucereste, cu încetul, pasnic, adâncurile, tãrmurile, valurile, curentii. Mãrile pot produce kilowati, au stabilit energeticienii.

           Vom îmblânzi, în viitor, oceanele si mãrile? Ne vor fi apele planetei locuinte, grãdini, surse de energie? Probabil, da – omul cucereste, cu încetul, pasnic, adâncurile, tãrmurile, valurile, curentii. Mãrile pot produce kilowati, au stabilit energeticienii. Pot fi exploatati, de pildã, curentii mari – în instalatii plutitoare gigantice, numai bune pentru secolul al XXI-lea. Sau: fluxul si refluxul pot învârti turbine – o fac deja, în câteva statii experimentale – la fel valurile, în instalatii ingenioase, dar deocamdatã scumpe. Si ar mai fi cãldura mãrilor, în zonele tropicale, capabilã sã punã în miscare motoare termice, asa cum a stabilit, teoretic, încã din 1881, A.D’Arsonval: prin conversia în energie electricã a diferentei de temperaturã dintre apele de la suprafata mãrilor si cele de la mari adâncimi. Un geniu tehnic al anilor’30, George Claude, a si pus principiul în practicã si a reusit sa realizeze un motor termic, de putere micã – numai 3,3 kw -, în golful Matanzas din Cuba. Masina n-a convins – petrolul mustea pe planetã, nimeni nu-si fãcea griji – si a trebuit sã treacã 26 de ani pânã la experienta urmãtoare, cea de la Abidjan, în Coasta de Fildes, o centralã marinã de 3,5 MW.
           În sfârsit, începe criza petrolului si reuseste sã convingã, mai mult decât principiile fizicii. Asa apare proiectul CETO (Conversie a Energiei Termice din Oceane), folosind chiar ideile lui D’Arsonval: încãlzitã de soare, apa de la suprafata mãrii atinge 25s-30sC, cu 700 m mai jos temperatura este de doar 4sC, se poate deci face analogia cu o diferentã de potential. O instalatie plutitoare ar functiona astfel: apa de la suprafatã cedeazã cãldura unui circuit indus de tevi prin care circulã amoniac, acesta, la cãldurã, devine gazos, îsi mãreste de 40 de ori volumul si, dilatându-se, împinge palele unor turbine care antreneazã un generator electric si obtine, deci, curent; amoniacul îsi continuã traiectul, este rãcit, apoi lichefiat de apa adusã din adâncuri prin pompare; fluidul este iar împins cãtre vaporizator, unde din nou se încãlzeste, devine gaz, se dilatã, învârte turbina care dã curent – si secventa se repetã, ati recunoscut, desigur, principiul clasic de functionare al unei masinãrii eterne, cunoscuta pompã de cãldurã. Randamentul? Destul de mic, dar rentabilizând, în timp, instalatia, bilantul energetic fiind, dupã scãderea cheltuielilor pentru pompare, de circa 100 MW.
           Cum folosim energia obtinutã? În nici un caz transportând-o prin cabluri la tãrm. A, în viitor, când orase plutitoare autonome vor folosi masini CETO, lucrurile vor fi simple. Pentru deceniile urmãtoare însã trebuia gãsit ceva mai practic, cu folos imediat. Si s-a gãsit. O statie CETO poate fi folositã la producerea aluminiului – puternic energofag. Sau a hidrogenului din apa mãrii, prin electrolizã, apoi a amoniacului. Stocat în tancuri speciale, amoniacul lichid – ieftin – va fi trimis la tãrm, unde va contribui la fabricarea îngrãsãmintelor. De altfel, dupã toate calculele, simpla producere a hidrogenului va face rentabile statiile CETO cãci este de presupus cã H2 va constitui cam dupã 2005 combustibilul ideal.
           La proiectul CETO iau parte institutii si firme serioase. Universitãtile Carnegie-Mellon si Massachussets Institute of Technologie, grupurile Lockheed si Bethel. Pe plansetele specialistilor ia astfel formã, se pregãteste pentru experimente si pentru exploatarea comercialã, în deceniul viitor, o constructie absolut stiintifico-fantasticã: o insulã de metal în formã de navã grea de 107000 t, lungã de 145 m, latã de 60 m, care, producând 100 MW, va realiza o productie de amoniac de 10000 de tone. Insula se va deplasa lent cu o vitezã de un nod, împinsã de patru propulsoare… …Va amintiti? Jules Verne, „Insula cu elice”.