Farmecul „Butoiasului” dispretuit

          Când te lasi coplesit de splendoarea pânzelor lui Botticelli (1445-1510), nu poti sa crezi ca acest gingas inventator al unui nou gen de frumusete feminina, una zeificata, a fost, în a doua perioada a vietii, un om singur, parasit de toata lumea si dispretuit de colegii de breasla. Ghinionul vietii sale a fost modificarea stilului de pictura din Renasterea târzie, fata de conceptiile perioadei numite de italieni „Quattrocento”, în care s-a afirmat acest geniu trist, ce nu s-a adaptat noilor cerinte.

          Când te lasi coplesit de splendoarea pânzelor lui Botticelli (1445-1510), nu poti sa crezi ca acest gingas inventator al unui nou gen de frumusete feminina, una zeificata, a fost, în a doua perioada a vietii, un om singur, parasit de toata lumea si dispretuit de colegii de breasla. Ghinionul vietii sale a fost modificarea stilului de pictura din Renasterea târzie, fata de conceptiile perioadei numite de italieni „Quattrocento”, în care s-a afirmat acest geniu trist, ce nu s-a adaptat noilor cerinte.
          Nascut la Florenta, Alessandro di Mariano Filipepi si-a poreclit fratele mai mic (tot pictor) „Botticelli” (adica butoias), dar ironia soartei a facut ca Alessandro sa ramâna în istoria artei cu acest nume. Este si acesta un semn al faptului ca necrutatorii lui contemporani l-au considerat un pictor minor. A cunoscut gloria doar între 25 si 45 de ani. Si el a entuziasmat familia Medici si pe înaltii clerici din Florenta, care ii dadeau comenzi extrem de onorante (fresce si piese de altar de mari dimensiuni). Apogeul carierei sale poate fi considerat momentul în care este cooptat în echipa de decorare a Capelei Sixtine, în anii 1481-1482, alaturi de Perugino, Ghirlandaio si Rosselli (nume de prima marime la acea data, artisti din anturajul papal).
          Într-un mod care ni se pare bizar astazi, treptat-treptat, Botticelli este acuzat de „prea multa poezie”, de scenarii prea siropoase si de o cromatica prea primavaratica, neadecvata – se spunea – temelor religioase. Într-adevar, spre finele secolului XVI încep sa se afirme clar-obscurul, tonurile tari, atmosfera „fumurie” si jocurile subtile de lumini si umbre. Criticii afirma ca Botticelli putea trece de la un stil la altul, în functie de pretentiile celui care ii comanda opera. Dar se pare ca acest geniu al Florentei a ramas fidel învataturilor primite în adolescenta de la maestrul sau Filippo Lippi. Nu se poate vorbi despre o încapatânare profesionala sau despre lipsa de abilitati artistice în cazul sau, ci mai degraba despre o nostalgie dupa anii tineretii, când era inundat de aprecieri de la sus-pusii Florentei. O parte a criticilor afirma ca a fost un inadaptabil care n-a reusit sa faca fata concurentei. Altii spun ca o ipotetica apropiere de conceptiile lui Savonarola i-au adus dispretul… Botticelli a murit în mizerie, probabil de inima rea.