1. Festivalul orezului
IRINA STOICA
Ne-am obisnuit cu orezul, asa cum ne-am obisnuit cu zaharul, cu untdelemnul, cu faina sau cu orice alt aliment.
1. Festivalul orezului
IRINA STOICA
Ne-am obisnuit cu orezul, asa cum ne-am obisnuit cu zaharul, cu untdelemnul, cu faina sau cu orice alt aliment. Putini dintre noi stiu insa ca în Extremul Orient exista sarbatori ale orezului asa cum exista la noi o serie de zile festive închinate diferitelor recolte.
În Japonia prima zi de plantare a orezului se transforma în anul respectiv într-un festival folcloric. În apropierea orasului Chiyoda, din sudul tarii, oamenii vad în acest festival o reîntoarcere la vechile traditii sintoiste. Este locul unde festivalul are o amploare deosebita si chiar guvernul, prin masurile luate în acest sens, le întareste oamenilor ideea ca recolta va fi mult mai bogata daca începe cu dans si muzica. Întreaga procesiune are loc la începutul verii, de obicei în prima duminica din iunie si debuteaza în zorii zilei. Câmpul este acoperit de flori albe, flori de orez, simboluri ale bogatiei si virtutii. Florile nu sunt adevarate ci de pânza, confectionate cu migala si împodobind palariile uriase de pe capetele dansatorilor. Costumele sunt aceleasi din 1578 când stapânul locurilor i-a îmbracat astfel pentru a intimida dusmanii. Chimonourile de matase si sabiile de otel dadeau o mai mare autenticitate dansurilor razboinice.
Se spune ca în ziua aceea, demonii sunt lipsiti de putere si miscarile dansatorilor subliniaza tocmai acest fapt sau exprima veneratia fata de spiritele credintei sintoiste. Legenda spune de asemenea ca festivalul a luat nastere în Kyoto cu peste 800 de ani in urma dar s-a raspândit în Chiyoda din secolul al XVI-lea. Spre seara în localitate apar vite împodobite cu esarfele proprietarilor de pamânt, acoperite cu câte o sa împodobita cu flori de aur si argint. Este într-un fel o încheiere a procesiunilor care s-au desfasurat toata ziua dupa acelasi stravechi ritual.
Dupa primele dansuri se da foc paielor de orez din anul trecut în timp ce se rostesc rugaciuni si femeile încep munca. Timp de câteva ore dansatorii devin încarnarea zeilor si directioneaza semanatorii în functie de cântecul lor. Femeile lucreaza în cântec de flaute de bambus si batai de toba. Sforile întinse pe câmp indica aliniamentul drept al semanaturii în acest tinut în care numai 15 la suta este fertil. Din secolul al XIX-lea barbatii sunt cei care pregatesc câmpul pe care lucreaza apoi femeile.
Credintele strabune spun ca zeii ii ocrotesc pe oamenii de aici toata ziua, pentru ca apoi sa zboare pe munte. Cultivatorii îi implora sa-si aminteasca de ei si sa se întoarca vara urmatoare cu ploaie binefacatoare. Familiile din regiune stiu însa ca totul depinde de vreme, asa ca fiecare casa are altarele ei la care familia se roaga pentru cel mai bun timp, înaltând alte noi rugaciuni o data cu strângerea recoltelor.
2. Pigmeii bat la portile secolului XXI
PAUL IOAN
Intr-o vasta zona a continentului negru, in statele Congo, Camerun si Republica Africa Centrala, exploatarile forestiere si miniere parca au dezmortit triburile de pigmei din ritmul vietii lor primitive. Multi barbati si femei au devenit cooperanti cu cei ce le incalca o parte din teritoriile traditionale.
Principala ocupatie, la acest impact inevitabil cu civilizatia secolului XX, este aceea de calauza. Cercetatorii francezi care au studiat acest fenomen constata ca, fara pigmei, nimeni nu s-ar putea orienta in padurile luxuriante si nici n-ar putea gasi de doua ori acelasi drum. De asemenea, copacii având o anumita esenta lemnoasa pot fi depistati numai de maruntii bastinasi.
Ce primesc in schimb pigmeii? Interferentele „culturale” sunt greoaie si pline de surprize. Unii barbati ai tribului Nyatu au acceptat arme de foc, desi nu le folosesc niciodata, caci modul primitiv de vânatoare se conserva cu strasnicie. Insa cei ce au locuit un timp in mijlocul unei asezari de pigmei au constatat ca o pusca invelita cu frunze si adapostita intr-un trunchi de arbore scobit devenise un fel de divinitate a padurii. Pusca-zeu le ocrotea ascunzatorile de ochii indiscreti… La fel de ciudata a fost si atitudinea fata de ambarcatiunile ce le-ar fi putut usura deplasarea pe apele râurilor din acea regiune. Pigmeii se feresc in mod inexplicabil de apa curgatoare. Pentru a depasi acest gen de obstacol, ei se folosesc de lianele oferite de mediul natural, dar si de lianele pe care le poarta asupra lor, pentru orice eventualitate. Acrobatia la inaltime este o joaca pentru ei. Femeile au acceptat, cu timpul, vase metalice pentru inepuizabilele lor fierturi de fructe si frunze atent selectionate (amestecate sau nu cu carne), conform retetelor ancestrale. Gravidele poarta acum vesminte textile peste solduri, iar un fel de esarfe sunt folosite la leganatul pruncilor. Unii razboinici din tribul Guata si-au pus, totusi, vârfuri metalice la sulite si sageti, dar tot capcanele si sarbacana sunt armele preferate.
Cu toate aceste inserturi civilizatoare, pigmeii au câteva „nu”-uri pentru unele elemente care i-ar putea apropia mai mult de lumea exterioara. Ei refuza sa invete orice cuvânt strain dialectului lor, nu vor sa-si imbunatateasca sistemul de constructie a colibelor (crengi si frunze uriase, deseori doborâte de ploi) si nu concep sa… sarute! Pare un aspect minor, insa nici macar proaspetele mame nu-si ating cu buzele odorul, ce sa mai vorbim de acest gest in cuplu. Mai mult, in zona superioara a unor arbori creste un soi de orhidee alba, dar nici un barbat n-ar incalzi inima alesei cu o splendida cupa aromata, caci ea este o delicatesa pentru maimute. Tandretea se limiteaza la asigurarea hranei, a adapostului si la paza contra eventualilor dusmani. In mod cert, pigmeii habar n-au ce-i aia ipocrizie.
Centru de date pe Luna
Compania americana Lonestar Data Holdings îsi îndreapta atentia spre Luna în încercarea...
Comentarii