Dumitru Radu Popescu s-a plictisit sa mai semneze carti cu numele sau. Drept pentru care inventeaza o scriitoare cu numele de Simonetta Berlusconi si sub numele ei devine liber de a scrie un roman intitulat "Calugarul Filippo Lippi si calugarita Lucrezia Buti".
Cartea începe cu o nebuneasca Prefata în care cel care îngrijeste editia (Dumitru Radu Popescu) ne spune, cu un umor abia retinut, istoria manuscrisului acestui roman, o istorie inventata, evident. "Extraordinara poveste de dragoste dintre calugarul Filippo Lippi si calugarita Lucrezia Buti, semnalata si de Giorgio Vasari în Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor, pune în discutie, prin manuscrisul descoperit la Viena de catre Cecilia Zammit (absolventa a Facultatii de istorie si a Facultatii de istoria artei de la Sorbona – Paris), fantastica energie a iubirii de a fi unica forma a libertatii". Si ca umorul sa fie întreg, ne avertizeaza îngrijitorul editiei, manuscrisul de la Viena contine si un personaj de care noi românii trebuie sa fim mândri, pe nume Andrei Cârtu, sau Pârtu, un caligraf pripasit pe la Florenta acelor ani care se ocupa cu scrisul textelor înainte de inventarea masinilor de tiparit. Si cum tot nu stim cine e autorul romanului de dragoste, Cârtu (Pârtu), caligraful sau altcineva, ne bucuram la gândul ca românii au avut înca de la începutul secolului al XV-lea ceva de spus în spatul istoriei nu o data tragice. Despre valahul nostru, D.R.Popescu ne spune ca el fusese pus de fratele tinerei calugarite sa o supravegheze îndeaproape, prilej cu care Andrei Cârtu (Pârtu) s-a aflat si în preajma calugarului Lippi pâna la moartea acestuia. Ironia neîncrâncenata este prezenta pe tot parcursul romanului. "Si daca luam drept adevarate spusele Simonettei Berlusconi, precum ca Andrei, în desele sau rarele sale calatorii la Florenta, si-a gasit ragazul necesar sa împlineasca legile fratilor ei, ai Simonettei, de a-i baga în pamânt cu bucurie pe sotii ei, ne aflam în fata unui demn reprezentant al Orientului si al unui perfect reprezentant al Renasterii, insul capabil sa fie deasupra legilor statelor, cetatilor, credintelor". Iata un personaj autohton care nu numai ca a scapat de legile lui Vlad Tepes, dar a îngrozit si Europa! Întregul roman "de dragoste" este de fapt o imensa parodie plina de divagatii savuroase, unele dintre ele cu trimiteri directe chiar în epoca de tranzitie pe care o traversam. Acum, ca lui Filippo îi placea vinul bun si îsi cam facea de cap cu calugaritele de la manastirea de maici din Florenta nu trebuie sa ne mire. Omul era artist, era pictor si dorea sa vada de aproape ceea ce picta. "Nu-mi mai amintesc nimic din noaptea de azi-noapte…Nu-mi mai amintesc cu adevarat nimic din binele ce l-am facut asta-noapte – si nici cui i l-am facut". Într-o dimineata obosita de acest gen, fra Filippo o cunoaste pe sora Lucrezia. De aici porneste idila, o idila complicata de faptul ca si caligraful Andrei o iubeste pe Lucrezia, în vreme ce autoarea (închipuita) a romanului, Simonetta, îi trage clopotele lui Filippo. Iubirea care clocoteste într-o manastire de maici nu e de colo. Si daca acolo sunt si barbati, exista motive mult mai temeinice pentru iubire. Iubire carnala, nu de fiecare data spirituala, iubire vinovata, nu de fiecare data cu gândul la Dumnezeu. Din care rezulta si fructul iubirii, un Filippino hranit cu lapte de lehuza Lucrezia. Este o atmosfera de Shakespeare în roman, de comedie înteleapta, cu naluci si pilde, cu filozofie, sexualitate si umor. Un roman care se citeste cu bucurie, adica pe masura bucuriei cu care a fost scris. De Dumitru Radu Popescu, evident.
Comentarii