La rascruce de istoriiSecolul cel mai lung

     În decembrie 1989, puricii nu se potcoveau cu potcoave de otel de 99 de ocale ca sa sara pâna în înaltul cerului, dar lumea întreaga asista, cuprinsa de un fior placut, ca într-un dragut serial de aventuri la prima transmisiune TV în direct a unei revolutii: revolutia româna. Atunci, un redutabil eseist francez a lansat o zicere memorabila: Secolul 20 e cel mai scurt din istoria omenirii.

     În decembrie 1989, puricii nu se potcoveau cu potcoave de otel de 99 de ocale ca sa sara pâna în înaltul cerului, dar lumea întreaga asista, cuprinsa de un fior placut, ca într-un dragut serial de aventuri la prima transmisiune TV în direct a unei revolutii: revolutia româna. Atunci, un redutabil eseist francez a lansat o zicere memorabila: Secolul 20 e cel mai scurt din istoria omenirii. S-a nascut în 1914 si s-a sfârsit în 1989. Total – 75 de ani. În loc de 100.
       
     Sunt aproape zece ani de atunci si din pacate ajungem sa glosam, asemenea lui Eminescu, precum ca „Toate-s vechi si noua toate”. Nici 1914 (-1918) nu mai e ce-a fost pâna mai ieri, nici 1989. De ce nu mai e 1989 ceea ce credeam (aproape) cu totii atunci, în acele clipe în care ne pierdusem , vorba poetului „si capul, si firea”, o stim sau banuim cu totii. Si în orice caz, pentru acest sfârsit de an, bilantier cumva, dupa zece ani de la „Evenimente”, avem asigurata înca o dezbatere în chestiune.
       
     De ce nici ’14 – ’18 n-ar mai fi ce credeam noi ca a fost de fapt e o alta (aceeasi) problema. Aceeasi, într-un fel, pentru ca ajungem, vrem – nu vrem, la remarca lui George Orwell din „1984”: istoria este cea care vrem noi sa fie (noi, prin reprezentantii nostri, desigur). Trecutul poate fi, deci, confectionat dupa bunul plac al cui poate sa-l recroiasca altfel si sa oferteze cu succes celorlalti noua linie a modei (istoriografice).
       
     Istoria Marelui Razboi (cum i s-a spus pâna când s-a întâmplat un altul, si mai mare, drept care avea ca capete un numar de ordine – primul razboi mondial) a fost rescrisa din temelii de unii la împlinirea datei oarecum rotunde – 80 de ani – ce a marcat încheierea sa. Biblioteci întregi ne-au învatat ca pacea de dupa acest razboi a consacrat, între altele, principiul wilsoniano-leninist al dreptului fiecarui popor de a-si avea propriul stat-natiune. Acum începe a ni se spune altfel, ca am fost prada unei erori istorice. Ca principiul autodeterminarii popoarelor e nu numai un „lung prilej de vorbe si de ipoteze”, ci si un blestemat mar al discordiei. Se plânge pe ruinele „monarhiei dunarene” (nume frumos pentru Imperiul Habsburgic – Austro-Ungar), în care lupul se înfratea cu mielul, iar mierea si laptele curgeau, ca în „tiganiada”, între maluri de mamaliga, pentru toti supusii dragutului de împarat.
       
     Interesant este ca primul razboi mondial si pacea care i-a urmat sunt radical altfel privite nu numai în tari atunci „învinse” – Germania, Austria, Ungaria, ci si în tari „învingatoare”, care, cinic vorbind, au avut de beneficiat din tratatele încheiate pe ruine si morminte. În presa franceza, în presa italiana se încearca a se acredita ideea ca reglementarile internationale de dupa primul razboi mondial sunt de fapt vinovate pentru declansarea celui de-al doilea. Ce sa spunem? Întelepteste ar fi sa spunem ca adevarul e pe undeva pe la mijloc. Cât priveste încheierea secolului înainte de termen, enuntul s-a dovedit cam prea pripit. Cum pripita s-a dovedit si profetia americanului Fukuyama despre sfârsitul istoriei. Ar fi fost bine sa putem înlocui tratate de istorie cu rubrici de ziar despre Economie – Finante – Banci – Afaceri – Cursuri valutare – Licitatii – Mica si Mare Publicitate – Oferte etc. etc. Dar înca n-a fost sa fie.
       
     Necazul cel mare e ca secolul 20, adica al celor doua razboaie mondiale, al – ismelor, Holocaustului, Gulagului (Canalului, Sighetului si altele – pentru noi), are mari sperante de viata pentru a se prelungi în secolul si mileniul din fata noastra. Ca si Saraievo, ca si Dantzig, Kosovo s-a facut de pomina deja ca loc blestemat de soarta în viata lumii. Un al treilea razboi mondial, cum au fost primele doua, probabil nu va mai fi. Dar, vorba glumei, pe cât de rasuflata, pe atât de la zi, vedem cum lânga noi se încinge o lupta pentru pace (mai nou spus pentru drepturile omului) din care începe sa nu prea mai ramâna piatra pe piatra. Intrarea în secolul 21, oricum, se amâna. Normal însa ca portile ramân deschise. Pai altfel cum?