Australopithecii nu sunt inaintasii omului!
Paleoantropologia acestui inceput de secol reprezinta actualmente terenul unora dintre cele mai acerbe controverse privind originea omului. Cele mai recente descoperiri au schimbat radical conceptiile esentiale, unanim recunoscute pâna la mijlocul anilor ’90.
Australopithecii nu sunt inaintasii omului!
Paleoantropologia acestui inceput de secol reprezinta actualmente terenul unora dintre cele mai acerbe controverse privind originea omului. Cele mai recente descoperiri au schimbat radical conceptiile esentiale, unanim recunoscute pâna la mijlocul anilor ’90.
Câte leagane ale omenirii au existat?
Cea mai noua ipoteza care incearca sa raspunda la aceasta intrebare este promovata de paleontologul francez Jean Vallard, care sustine ca si uriasa regiune amazoniana a Americii de Sud ar fi putut fi un leagan al omenirii. Daca zonele vestice si de sud ale Africii reprezinta in mod cert un loc esential in evolutia omului, iar zonele Oceaniei si Australiei sunt si ele suspectate de aceleasi evenimente, Amazonia, cu milioanele de hectare de teritorii neexplorate sau insuficient explorate, nu este deloc exclusa din aceasta categorie. Prof. Vallard arata ca „anual se mai descopera un templu, un altar sau mumii sexamilenare, ramasitele unor triburi care nu stiau sa slefuiasca piatra… Asta demonstreaza ca Amazonia este inca o mare pata alba in preistoria omenirii”.
Ceea ce nu ia in considerare „ipoteza Vallard” este fenomenul migratiei. Daca inaintasii lui Homo sapiens din Africa au 3,5-4 milioane de ani (Ma), cei din Oceania si Australia au numai 2,5 Ma. In consecinta, intervine in mod legitim plauzibila ipoteza a migratiei, care rastoarna teza mai multor leagane ale omului preistoric. In cazul continentului sud-american, se poate spune acelasi lucru: o data intrata in linie dreapta, de ce n-ar fi fost posibila o migratie spre continentul de dincolo de Atlantic? Numai ca, deocamdata, nefiind gasite urme fosile ale vreunui humanoid in acele regiuni cotropite de o vegetatie luxurianta, „ipoteza Vallard” nu se acopera cu nici o certitudine.
O noua clasificare
Descoperirea in Kenia a craniului unui humanoid botezat Keniantropus platyops („omul cu fata plata”) a declansat o apriga batalie privind clasificarea humanoidelor. Clasicul criteriu, acela al asemanarilor morfologice intre specii – introdus de Linné si datând din 1758 – este detronat de principiile geneticii. Iata cum!
Pâna in prezent, sub umbrela humanoidelor erau plasate hominidele (genurile Homo si Australopithecul), pongidele (maimutele mari: gorilele si cimpanzeii – zona africana – si orangutanii – zona asiatica) si hylobatidele (maimutele mici asiatice, printre care si gibonii). Insa descifrarea genomului a demonstrat ca exista, dincolo de morfologie, o asemanare genetica uluitoare intre cimpanzei si genul Homo (aproape 90-95 la suta din totalul genelor) si, de asemenea, o mare deosebire intre cimpanzei si gorile pe de o parte, si orangutani, pe de alta parte. In consecinta, termenul de hominid devine prea restrictiv si inexact, caci Homo si cimpanzeii trebuie considerati ca facând parte din aceeasi subramura a humanoidelor (separata de orangutani), si anume aceea a hominizilor. Aceasta denumire (si implicit modificare a arborelui genetic) este prea noua pentru a fi unanim acceptata. Dar chiar preopinentii noii denumiri recunosc (in larga dezbatere gazduita recent de „Washington Post”) ca viitorul este al principiilor genetice si nu al celor morfologice.
„Maimuta din Sud”
Aceasta este concluzia celei mai noi teorii privind etapa trecerii de la viata arborica la cea terestra si la stramosul nostru care a reusit primul aceasta performanta istorica. Astfel, in paralel cu disputa privind terminologia (succint prezentata mai sus), cercetatoarea franceza Yvette Deloison avaseaza o ipoteza partial confirmata de descoperirea „maimutei din sud”. Este vorba de cel mai complet schelet de Australopithec, gasit in Africa de Sud, care a trait acum 3,3 Ma. In mod clasic, acest personaj – codificat „StW573″ – ar fi trebuit sa aiba o morfologie care sa ateste faptul ca este un inaintas in linie directa al genului Homo. Numai ca anumite conformatii ale picioarelor si mai ales ale incheieturilor, calcâiului si degetelor arata ca acest Australopithec, ruda cu Lucy, era preponderent biped! De asemenea, unele detalii ale craniului (in primul rând axa de simetrie a acestuia) pun in evidenta deosebiri importante fata de cele ale viitorului Homo sapiens. Concluzia? AUSTRALOPITHECII, in pofida tuturor teoriilor de pâna acum, NU SUNT INAINTASII OMULUI!
Uimindu-si colegii de breasla, prof. Yvette Deloison sustine (cu mari sanse de a se impune in cele din urma) un cu totul alt scenariu al evolutiei spre genul Homo, in care mersul biped nu mai este criteriul esential. Acest nou tablou arata astfel: acum aproximativ 30 de Ma exista un primat patruped din categoria caruia s-au desprins doua ramuri, cea a maimutelor mici arboricole si cea a primatelor bipede. Acum 15 Ma, din aceste primate bipede au evoluat marile maimute bipede, dar si arboricole, Australopithecii si subramura denumita Prehomo. Acesta este punctul nodal care explica de ce si Autralopithecii si Homo, contemporani acum 3,5-2,5 Ma, erau bipezi. Evolutia lor a fost una paralela si nu au o legatura directa, ci una indirecta, având un inaintas comun. Desi este din ce in ce mai mult acceptata, „ipoteza Deloison” produce un „cataclism” al arborelui genealogic, intrucât genul Homo ramâne astfel fara „parinti”. Acestora, situati intre 15 si aproximativ 5 Ma, nu li s-a descoperit deocamdata nici o urma fosila. Este o „pata alba” a preistoriei, care-si asteapta dovezile concrete. Cine a fost acel Prehomo datorita caruia, in sudul Africii, s-a putut produce atât de spectaculoasa evolutie catre Homo sapiens?
Când s-au rostit primele sunete articulate?
Cimpanzeii, desi au un cod genetic foarte apropiat de cel al omului, nu pot sa vorbeasca. Aceasta realitate confirma clasificarile de mai sus, dar nu raspunde la intrebarea din subtitlu. Indelungatele controverse privind aceasta problema si-au gasit un criteriu foarte convingator, pe lânga cel al volumului creierului, si anume dimensiunea canalului hipoglos, cel care permite ramificarea terminatiunilor nervoase ale limbii. Antropologul american Richard Kay a reusit sa-si demonstreze ipoteza, comparând canalul hipoglos al cimpanzeilor si gorilelor cu cel al Australopithecilor si al lui Homo habilis. Cu cât aceasta formatiune anatomica este mai dezvoltata, cu atât sansele de a emite sunete articulate sunt mai mari. La maimutele enumerate, hipoglosul este de doua ori mai mic decât la Australopitheci. Cel mai apropiat de Homo sapiens, din acest punct de vedere, este Omul de Neanderthal. In consecinta, inceputurile vorbirii dateaza de acum 400-200 de mii de ani. Abia atunci controlul motric al limbii se putea face suficient de bine, astfel incât gesturile sa poata fi insotite de pseudocuvinte si ulterior de cuvinte bine definite… Mult mai precauta in ceea ce priveste aparitia limbajului articulat, cercetatoarea americana Nancy McFee apreciaza ca acesta nu este mai vechi de 40 de mii de ani, in pofida faptului ca volumul creierului lui Homo erectus era de doua ori mai mare decât cel al primatelor. Specializarea anumitor zone cerebrale, datorita cresterii complexitatii activitatilor curente, a fost cel putin la fel de importanta ca si largirea canalului hipoglos.
Primele comunicari cu „zeii”
Un vast capitol al inceputurilor spirituale este dedicat celor mai rudimentare forme de comunicare cu entitati superioare omului primitiv, care, evident, ii trezeau o atentie deosebita. Dintre cele mai elocvente repere, am ales spre prezentare numai trei: asa-zisul cult al ursului, exocanibalismul si incendierile „facatorilor de ploaie”.
Grota Chauvet (Franta) este renumita prin picturile rupestre in care predominant este ursul. Daca in alte „expozitii preistorice” exista o mare varietate de reprezentari faunistice, se pare ca Omul de Cro-Magnon, traitor acum 40-30 de mii de ani pe teritoriul european, avea in acea zona o teama si un respect deosebite fata de acel mamifer. Faptul ca trupul ursului nu este niciodata intreg poate insemna, spun specialistii, ca fiinta acestuia poate pune in pericol intreaga comunitate si nu numai un grup de vânatori. Era, foarte probabil, cel mai terorizant animal de prada, de care omul primitiv era inspaimântat si dupa ce reusea sa-l ucida… La rândul sau, exocanibalismul (canibalism exercitat doar asupra strainilor de trib) reprezinta cea mai noua ipoteza privind comunicarea cu „zeitatile” ocrotitoare in conflictele intertribale. Scheletele fara cap ale Oamenilor de Neanderthal, gasite pe teritoriul Germaniei sau Spaniei, indica faptul ca devorarea creierului dusmanului era un ritual si nu o necesitate alimentara. Urmasii dusmanilor nu mai puteau fi astfel protejati de nici o „divinitate” – conceptie similara celei a „taietorilor de capete” amazonieni din epoca moderna.
In intervalul cuprins intre 800 si 400 de mii de ani, Homo erectus si apoi Homo sapiens – traitori in regiunea tropicala a Africii – devenisera, se pare, obsedati de fulgerele care aprindeau zonele impadurite si care insoteau ploile diluviene. Descoperirea unor gramezi imense de crengi amestecate cu fire lungi de par de mamut a condus la concluzia conform careia masive incendieri erau declansate (in perioada amintita) pentru a indupleca „zeitatile” datataoare de ploaie sa le vina in ajutor… Fenomenul, descris in „American Journal of Science” sub titlul „Primul facator de ploaie”.
Am fost cândva fiinte acvatice?
Indrazneata ipoteza acvatica lansata in anii ’60 de catre biologul englez Sir Alistair Hardy (si ridiculizata la vremea respectiva) revine in actualitate. Acum 4-1,8 Ma, perioadele de glaciatiune alternând cu incalziri ale climei au generat coborâri si respectiv ridicari ale nivelului oceanului planetar. Sir Hardy sustinea ca acei humanoizi care au fost obligati sa duca o viata acvatica sau semiacvatica, in teritorii cuprinse partial sau total de ape, au evoluat mai repede, datorita stresul existential. Controlul respiratiei si al emiterii sunetului, reducerea drastica a parului de pe corp, grasimea subcutanata etc. ar reprezenta dovezi in favoarea unor astfel de perioade in evolutia spre Homo sapiens. Exemplul unor mamifere precum balenele, leii de mare, castorii (aparute pe uscat si adaptate apoi mediului acvatic) poate fi extins si asupra noastra. De altfel, cresterea exploziva a volumului creierului uman poate fi pusa si pe seama unor dificultati de adaptare de aceasta natura.
joi, 19 iunie 2025
joi, 19 iunie 2025
Comentarii