Prima mare poetesa a lumii, legendara Sappho (uneori scris Sapho) din Lesbos (Grecia) trezeste noi pasiuni. În primavara acestui an a fost deschisa cea mai ampla expozitie de artefacte specifice epocii când a trait frumoasa femeie (613-570 î.Ch.) si pe care Platon a numit-o "a zecea muza".
Fiica a unor bogati producatori de vinuri, Sappho a ramas orfana la 6 ani si se pare ca s-a maritat vremelnic cu Cercylas, un cetatean de vaza din Lesbos. Pe când avea 36 de ani, Sappho a ramas vaduva si de atunci nu s-a mai casatorit. Unde începe legenda care a facut-o celebra? Unele cronici vorbesc despre activitatea ei literara si înclinatiile ei sexuale deviate spre femei. Dar exista si însemnari cu privire la relatiile ei amoroase cu barbati; mai mult, se pare ca si-ar fi gasit sfârsitul (aruncându-se de pe stânci în mare) din cauza ca poetul Alceus i-a refuzat dragostea. Întrebarea-cheie pe care si-o pun istoricii si filologii englezi, într-un studiu publicat la Oxford University, se refera la paternitatea poemelor sale – cu versuri lungi dar metrica impecabila, dedicate iubirii si femeilor în special. Exista certitudinea ca cele cinci carti care ne-au parvenit si despre care se spune ca au fost scrise de Sappho (pe pergament) sunt reproduceri ale poetilor Aristophanes bizantinul si Aristarchus din Samothrace, facute abia în secolele II si III î.Ch. Pe ce baza?
Cronicile spun ca poetesa din Lesbos se specializase în a compune versuri ocazionale (pentru casatorii si nasterea unei fete). Ea a fost si initiatoarea unui fel de cenaclu, prin care întretinea dragostea pentru literatura a tinerilor. Marea expozitie din acest an (organizata la Lesbos) a dorit sa excluda orice îndoiala asupra operelelor sale, din care s-au inspirat Horatio, Ovidiu etc. Dar de ce exigentul si usor misoginul Platon n-a vazut-o ca atare, ci numai ca pe o "irezistibila zeita muritoare"?
2. Adevãruri jenante
Cu totii am fost, câdva, canibali
Pare o afirmatie exagerata, dar un amplu studiu facut de o echipa de antropologi de la Queen's University din Londra demonstreaza fara dubii ca o anume gena modificata (numita "prionica") persista (cu variatii imprevizibile) de cel putin 500 de mii de ani în genomul uman.
Cercetarile au avut drept prima tinta triburile din Papua-Noua Guinee care practica nestingherite canibalismul. Dintr-un lot de 30 de femei, 23 au prezentat o varietate genetica caracteristica antropofagiei, care, în mod surprinzator, confera imunitate posesorilor fata de maladia Creutzfeld-Jakob (encefalopatia spongiforma). Antropologii, cunoscând faptul ca aceasta mutatie genetica este întâlnita pe tot globul, au tras concluzia ca, în trecutul îndepartat al omului, canibalismul era o practica obisnuita.
Dar cercetatorii nu pot afirma daca, din cauza înfometarii, anumiti membri ai unui clan sau trib erau sacrificati, sau erau "consumati" cei trecuti în neant din cauze naturale. Exista si ipoteza conform careia Homo erectus, acum 500-600 de mii de ani, practica antropofagia ca pe un ritual, deci nu ca pe o "banala" cruzime fata de semenii lui. Probabil ca elemente rudimentare de spiritualitate îl determina sa sacrifice anumiti membri ai comunitatii, asa cum se întâmpla mult mai recent în cadrul unor etnii amerindiene precolumbiene. De asemenea, celebrii "vanatori de capete" ai Amazoniei consuma creierul prizonierilor pentru ca spiritul acestora sa nu se razbune.
Comentarii