La 79 de ani, colonelul american de aviatie Paul Tibbets a acceptat sa acorde ultimul interviu al vietii sale revistei „Paris Match”. Plictisit de atâta atentie – desi retras intr-un anonimat cvasitotal -, pilotul aparatului „Enola Gay” (numele mamei sale!) pare pustiit de orice emotie.
La 79 de ani, colonelul american de aviatie Paul Tibbets a acceptat sa acorde ultimul interviu al vietii sale revistei „Paris Match”. Plictisit de atâta atentie – desi retras intr-un anonimat cvasitotal -, pilotul aparatului „Enola Gay” (numele mamei sale!) pare pustiit de orice emotie. A raspuns la intrebarile stânjenitoare ca si cum vorbea despre un joc de cuburi pe care l-a dus la bun sfârsit. Iata esenta marturisirilor sale, monologul de adio fata de contemporani si istorie.
M-am fotografiat zâmbind
„Inainte de decolare, la 4 august 1945, m-am fotografiat zâmbind. Eram un «pusti» care trebuia sa-si faca treaba si atâta tot… Eram in plin razboi, dusmanul trebuia nimicit. Dr. Oppenheimer imi spusese ca vor muri doar 20 de mii de persoane… Doua zile inainte de plecare am jucat carti cu oamenii mei, n-am putut dormi, dar stiam ca vom reusi, aveam cel mai bun avion din lume, B-29. Vizibilitatea era excelenta, in sase ore am ajuns deasupra Japoniei. Comandamentul avea de ales intre patru orase: Hirosima, Nagasaki, Kokura si Niigata. Stiam ca ne pândesc aparatele de vânatoare japoneze, dar am zburat foarte sus, acolo unde ei nu ne puteau intercepta. Daca noua ni s-ar fi intâmplat vreun accident, am fi dezamorsat bomba – botezata «Baietelul» – si am fi lansat-o intr-o zona sigura, in ocean. Aveam si o escorta de siguranta.
Caldura exploziei mi-a topit plombele
A fost aleasa Hirosima. Aveam fotografii aeriene din belsug si am recunoscut imediat podul Akoy, ca punct de reper. Mecanicul de zbor, Van Kirk, calcula traiectoria «Baietelului» cu trabucul in coltul gurii… A venit secunda picajului, apoi Kirk a numarat cinci secunde… «Baietelul» s-a napustit asupra Hirosimei. In 45 de secunde trebuia sa ne ridicam si sa plecam, nu inainte de a face fotografii cu explozia si efectele ei imediate. Deodata, cei 10 mii de sori (cum imi spusese dr. Oppenheimer) s-au aprins. Purtam ochelari cu lentile negre foarte groase, si totusi am fost orbit. Caldura degajata a fost atât de mare, incât plombele mi s-au topit… Un gust amar mi-a umplut gura. Am facut toate manevrele ca sa iesim din unda de soc. Nu ma gândeam decât sa caut o zona noroasa prin care sa trec, sa «spal» avionul de posibila contaminare radioactiva. Am raportat ca misiunea a fost indeplinita, apoi n-am mai scos nici un cuvânt, nu voiam decât sa dorm.
Am primit zeci de cereri in casatorie
Desi dupa doua zile un ziar din Washington titra «Ai ucis 40 de mii de oameni», devenisem, in prima faza, un erou pozitiv. Mi se cereau prin curieri, caci traiam in anonimat, autografe si primeam oferte de casatorie. Cu trecerea timpului, când s-a aflat ca numarul victimelor este mult mai mare, reactia publicului s-a schimbat radical. Eram acuzat vehement de tragedia Hirosimei. Dar noi, echipajul lui «Enola Gay», stiam ca ne-am facut datoria si ca presedintele Truman alesese solutia cea mai buna… Si totusi, m-am cam instrainat de familie. Copiii mei au aflat de la alti copii cine era tatal lor si au incercat sa ma inteleaga… Nu, n-am avut niciodata insomnii din cauza asta. Dar acum vreau sa fiu lasat in pace. Când voi muri, vreau sa fiu incinerat fara ceremonii funebre. Vreau sa plec in liniste”.
P.S. In martie 1945, cu cinci luni inainte de drama locuitorilor Hirosimei, oficialitatile japoneze au incercat sa initieze o deschidere in relatiile cu SUA, prin intermediul Kremlinului. Americanii nu le-au luat in seama si „Proiectul Manhattan” a fost dus pâna la capat, caci Stalin trebuia intimidat. De asemenea, guvernul SUA nu a dat nici un ultimatum Japoniei inaintea lansarii bombei atomice.
Deseuri transformante în „monumente”
O sirena provocatoare, cu degetele mijlocii în aer, sculptata din deseuri metalice...
Comentarii