Lenin, Picasso, Hemingway, Marcel Duchamp, Leon Trotsky, Modigliani, Brancusi, Dalí… Este posibila o asemenea alaturare aiurisanta de destine? Ei bine, acelasi generos si petrit Paris a oferit artei si culturii un al doilea areal al boemiei fara de limite. Acesta a fost Montparnasse, fratele geaman al colinei Montmartre. „Muntele Muzelor” (caci Parnassus a fost locul unde vietuiau muzele vechilor greci), situat în arondismentul XIV, si-a conturat perimetrul pe la mijlocul secolului XIX, cand tavernele saracacioase si vesele, bordelurile si localurile cu pretentii, numite cu un zambet sagalnic „cabaret”, începusera sa atraga pictori, filosofi ai absintului, graficieni de french can-can, dansatoare cu juponul îmbibat în sampanie si gura-casca asteptand o ciorbita înasprita cu mustar de Dijon…
Daca Montmartre si-a stins treptat felinarele-stup-de-molii prin 1910, Montparnasse preia atunci stafeta si se lumineaza pentru anii gloriosi ai „varstei de aur”, care va dura pana dupa primul razboi mondial. Dar, spre deosebire de Muntele Martirilor din arondismentul XVIII, aici va înflori un urias magnet cosmopolit al intelectualilor din toata lumea, atrasi atat de boemia si geniul artistic ale petrecaretilor, cat si de preturile pipernicite ale licorilor si carnatilor doldora de slanina.
Asa se face ca aici au ajuns si refugiati politici ai vremii, precum Lenin si Trotsky, ganditori cu guler alb si patat de bere – precum Jean-Paul Sartre si a sa Simone de Beauvoir –, scriitori necunoscuti (pe atunci) – cum ar fi Guillaume Apollinaire, James Joyce, André Breton si Hemingway. Atat de mare era faima Montparnasse-ului, încat artisti si oameni de litere din cele doua Americi calatoreau spre acest centru al tuturor libertatilor si al avangardei care punea la colt romantismul si clasicismul.
Toti erau primiti cu ospitalitatea artistului gata sa împarta cu oricine saracia, o bucata de paine muiata-n sare si chiar sobolanii tantosi gazduiti de locuintele cu chirie la sfantu-asteapta. „Mizeria pacatului”, cum spunea Marc Chagall, atragea si fete mai curate, precum Peggy Guggenheim, a carei familie urma sa înfiinteze celebrul muzeu new-yorkez al artei moderne.
Un exemplu elocvent pentru spiritul Montparnasse este dat de sosirea în „rezervatie” a unei tinere englezoaice, viitoare scriitoare de succes. Se numea Nina Hamnett (1890-1956), sosise cu o boccea leganata pe umar si primul care i-a zambit – în taverna „La Rotond” – a fost (cine altul?) Modigliani. S-a ridicat de la masa si s-a recomandat: „Amedeo Modigliani, pictor si evreu!” S-au împrietenit la toarta, iar juna din Albion a primit în dar, chiar în acea noapte tandra, niscaiva bluze si pantaloni de la artist.
Facuse fericita o frumoasa nebuna din tara lui Shakespeare, care va dansa goala prin taverna si va spune tuturor, fara nicio jena creatoare, ca face amor si cu barbati, si cu femei… Asa a devenit Nina Hamnett regina Montparnasse-ului. Si, înainte de a înota prin talazurile alcoolismului, ea a reusit sa publice un best-seller care a facut furori la Londra – „The Laughing Torso” (1932, în traducere libera „Cadavrul care rade).
Din pacate, dupa o viata stralucitoare si agitat-etilica, moartea reginei a pecetluit, în parte, si disparitia boemei din Montparnasse, punand o eticheta macabra asupra acestui tinut al tuturor posibilitatilor artei: beata crita, Nina a cazut de la fereastra si s-a frant într-un gard. A fost gestul care a reamintit tuturor ca boemia artistilor din acest cartier a nascut o replica celebra a proprietarului tavernei „La Ruche” (Stupul): „Chelner, nu-mi trezi clientii, ca mi-au platit si somnul cu capul pe masa! Iar plata se vedea pe pereti: picturi, schite si poeme cu care astazi ti-ai putea cumpara greutatea ta în aur.
PAUL IOAN
Comentarii