Dincolo de valoarea apreciabila a operelor pictorului englez John William Waterhouse (1849-1917), as putea spune ca melancolia si chiar dramatismul abia retinut al scenelor sale nu ar fi recomandabile pentru un interior care se doreste vesel. De cate ori admir panzele acestui artist îmi vine în minte atmosfera trista a multor poeme bacoviene, si în primul rand „Lacustra”. Caci o majoritate obsedanta a temelelor lui Waterhouse detine în scenografie apa unui rau sau a unui lac, pe malul caruia ne întampina singuratatea unei femei – de regula un personaj cunoscut din literatura sau din mitologia greaca.
Poate ca este o simpla coincidenta ca pe acest „pictor lacustru” îl cheama Waterhouse (care poate fi tradus si „Casa de pe apa”), însa apropierea lui de mediul acvatic este o caracteristica esentiala care nu s-a atenuat pana la finele vietii. Astfel, personaje precum sirenele, Elaine din Astolat (nefericita iubita a lui Sir Lancelot din povestile cu regele Arthur) si Ofelia din drama shakespeariana predomina si artistul a fost preocupat de repetarea unor teme pentru a face modificari de detaliu. Numai Ofelia a fost reluata de trei ori (1894,1909 si 1910), apoi o noua serie a aceluiasi personaj a fost stopata de îmbolnavirea de cancer a lui Waterhouse.
Obsesiile sale morbide au si o explicatie care tine de viata personala a artistului. Acestuia i-au murit doi copii, la varste foarte fragede, si nu a mai putut avea urmasi. Dar din punct de vedere al vietii publice, pictorul englez s-a bucurat de mari onoruri. A fost acceptat aproape în fiecare an la Expozitia regala din Londra si a devenit membru al Academiei regale în 1895. Cu toate acestea, stilul sau artistic era doar pe placul unor cercuri elitiste ale mediului cultural englez, pentru ca Waterhouse a îmbratisat din tinerete teza prerafaelitilor si a facut parte activa din Fratia Prerafaelitilor.
Acestia considerau ca tot ceea ce a urmat dupa „eleganta exprimarii geniului numit Rafael” este o defaimare a adevaratei arte si ca asa-numitul „Quattrocento” italian (secolul XV) a fost apogeul picturii universale. Compozitiile lor sunt complexe, pline de detalii si culorile sunt vii, profunde, chiar daca uneori au tente de o tristete coplesitoare.
În biografia lui John William Waterhouse nu vom gasi elemente picante sau rasturnari de situatii dramatice. Nascut într-o familie prestigioasa de artisti (venita din Italia), fiul sortit sa devina pictor s-a casatorit tot cu o pictorita, Esther Kenworthy, în 1883. Cu opt ani mai tanara, aceasta artista a ramas cunoscuta în mediile de profil londoneze drept „pictorita florilor”. A cunoscut si ea aprecierea criticilor, fiind admisa sa expuna la expozitiile Academiei regale… Una din observatiile facute de comentatorii lui Waterhouse s-a referit la inconsecventa cu care a ilustrat o tema preferata, si anume sirena din mitologia greaca.
Ea apare si ca o simpla tanara adorabila, la malul lacului, fie ca fiinta pe jumatate peste, fie ca un fel de monstru cu aripi uriase de vultur care vrea sa-l devoreze pe Ulise cel legat de catarg. Astfel, sirena nu mai este deloc ispititoare, ci dimpotriva, se metamorfozeaza într-o distrugatoare de barbati. Waterhouse a fost un om trist, atras de nemarginirea apelor dar din compozitiile sale lipsesc ploile interminabile ale lui Bacovia, care ar fi ascuns complet oazele de lumina.
PAUL IOAN
Comentarii