Opulenta orbitoare a petrecerilor de la curtile regale franceze medievale depaseste frecvent orice imaginatie, dar trebuie recunoscut faptul ca aceste evenimente permise doar nobililor de rang inalt au imbracat vesminte de arta autentica, pentru realizarea carora nu s-a facut economie din punct de vedere financiar.
O copie a ceea ce se intampla candva la Palatul Versailles – un fel de decor de mucava, in comparatie cu peisajele largi si fascinante din veacul al XVIII-lea – s-a pus in scena la sfarsitul primaverii acestui an, cu participarea a circa 750 de iubitori ai istoriei si costumelor baroc.
„Actori” de placere, care au platit sume modice pentru a se simti pret de cateva ore printi si ducese, marchizi si contese. Merita totusi o scurta evocare a ceea ce reprezentau cu adevarat, din perspectiva esteticului, superbele „Fêtes Galantes” pariziene…
„Serbarile galante” denumesc reuniuni ludice in aer liber, care au fost organizate de aristocratii francezi cei mai bogati incepand din anul 1715, pana in 1770. Sintagma este utilizata in special in legatura cu scenele picturale ce reprezinta aceste adunari festive, caracteristice unui gen de pictura rococo. Dupa moartea „Regelui Soare” – Ludovic al XIV-lea – in 1715, nobilii au lasat cumva deoparte splendorile orbitoare de la Versailles in favoarea resedintelor particulare mai intime din Paris, unde membrii (imbracati in aceeasi maniera opulenta specifica) se puteau aduna pentru a se juca, a flirta si uneori pentru a se amuza punand in scena mici scenete, dupa tiparul commedia dell’arte italiana.
„Les fêtes galantes” reprezinta o categorie aparte a ceea ce este mai cunoscut sub denumirea de serbari campestre cu statutul de fenomen, mai ales ca asupra lor s-au aplecat istoricii si criticii de arta cu mult interes. Acelasi termen folosit in pictura desemneaza un gen special creat in 1717 de Academia regala de pictura si sculptura, pentru a descrie variatiunile lui Antoine Watteau asupra temei serbarii campenesti care reprezinta personaje costumate in rochii de bal in timp ce se „harjonesc” in parcuri si in luminisuri din margini de padure.
In lipsa unei categorii corespunzatoare operelor lui Watteau, atunci cand el a solicitat Academiei admiterea temei respective, acestia au preferat sa creeze un gen intermediar – intre pictura istorica si portret – in cadrul ierarhiei genurilor, mai degraba decat sa-l respinga pe marele si influentul artist.
Avem de-a face cu arta cea mai raspandita, insa in realitate subiectul inseamna mult mai mult. Cu sau fara o intentie bine conturata a „artizanilor” care au cladit toate detaliile conceptului de serbari galante, fenomenul social transmite mesaje profunde si incarcate de un nebanuit sens etic plin de profunzime, dar mai ales de subtilitatea pe care putini ar fi asteptat-o de la o opera de arta, fie ea si foarte complexa.
In acest sens, literatul francez din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea Dubois de Saint-Gelais arata, por-nind de la creatia lui Watteau, ca „el a reprezentat perfect concertele, dansurile si alte distractii din viata civila, asezand scena in gradini, cranguri si in alte locuri campestre (…). Desenul este corect, coloritul e tandru, expresiile picante, expresiile fetelor au o gratie minunata, figurile dansante sunt admirabile prin lejeritatea cu care se misca atat de corect si prin frumusetea atitudinilor lor. Artistul si-a insusit atat de bine adevaratele straie, incat lucrarile sale pot fi privite ca o istorie a modei timpului sau.”
Psihologic vorbind, serbarile galante doar afiseaza stralucire si lumina si mai ales fericire. In realitate, in intimitatea lor cea mai ascunsa, ele exprima drama neimplinirii individuale si totodata un gen de fuga colectiva catre mirajul mult-dorit, dar niciodata atins cu adevarat, niciodata tinut strans in brate in realitate, in viata necosmetizata.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii