Vestita in lume pentru frumoasele biserici de lemn, tara noastra are, din acest punct de vedere, o sora ceva mai nordica si mult mai varstnica. Este vorba despre Norvegia, unde in perioada medievala se inaltau 800 de asemenea monumente, dintre care, din pacate, in zielele noastre au mai ramas circa 30-40, restul fiind demolate pentru a lasa loc noilor constructii de piatra. Cea mai cunoscuta dintre acestea este biserica din Urnes, numita si Stavkirke, ceea ce, in traducere inseamna „biserica pe stalpi”. Aceste asezaminte erau numite „catedralele saracilor” datorita aspectului lor simplu, modest, dar totul era innobilat de culoarea calda a lemnului si de frumusetea lipsita de ostentatie a decoratiilor interioare.
Aflata in apropiere de Sagne, cel mai lung fiord din lume, care masoara aproape 126 de mile, biserica din Urnes a dat nastere unui stil nou, care ii poarta numele. Este un adevarat „document” despre viata religioasa a norvegienilor, combinand elemente ale cultului pagan al vikingilor adoratori ai lui Odin si Thor cu elemente crestine apartinand in special luteranismului medieval.
Acest amestec de influente vikinge, celtice si crestine este datorat in primul rand calatoriilor pe mare ale neinfricatilor navigatori ai nordului. Conducatorii vikingi au intrat in contact cu cei crestini, le-au imbratisat credinta si au constituit exemple pentru curajoasele lor trupe care le-au urmat religia. In timpul unei invazii in Anglia, in anul 991, Olav Tryvagson s-a convertit la crestinism si, ajuns acasa, s-a proclamat rege al Norvegiei de nord-vest, incercand sa-si atraga si supusii la noua religie.
Adevarata convertire a tarii a fost facuta insa in 1015 de urmasul sau, Olav Haraldson, despre care am mai scris in acest colt de pagina. Regele a fost ucis in lupta in anul 1030, a fost canonizat dupa un an si a devenit sfantul protector al Norvegiei. Dupa moartea sa, arhitectura sacra s-a dezvoltat considerabil, avand-o astazi ca reprezentanta pe cea mai cunoscuta dintre bisericile epocii, si anume pe cea din Urnes.
Biserica a fost ridicata intre anii 1100 si 1150, datele fiind aproximative. Se stie ca pe locul respectiv se aflase o alta biserica, al carei lemn a fost folosit in noua constructie. Cele mai multe documente dau insa ca data de constructie a actualului locas anul 1130, mentionand de asemenea alte doua constructii anterioare. Biserica a fost ridicata pe stalpi infipti in pamant si fixati pe o baza de lemn pentru a oferi soliditate si stabilitate edificiului. Are trei nave sustinute de 16 coloane cu capiteluri sculptate. Acoperisul de lemn este conceput in scari, pentru ca zapada din timpul iernii sa poata aluneca usor la pamant.
In secolul al XIII-lea au fost realizate ferestrele, de mici dimensiuni, lasand sa intre lumina intr-un mod incarcat parca de liniste si mister. Exista in interior o serie de podoabe de mare pret. Printre acesta trebuie amintite o cristelnita din anul 1640, o cruce mare din altar cu Hristos rastignit, o icoana cu Maica Domnului si alta cu Sfantul Ioan, din 1699. Mai vechi sunt scaunul episcopal, candelabrul de fier si statuile Mantuitorului si a Sfintei Fecioare datand din secolele al XII-lea si al XIII-lea. Bancile au fost adaugate in timpul Reformei, care in Norvegia a ajuns in 1537, iar Altarul si amvonul au fost construite in secolul al XVII-lea, cand biserica a fost mult extinsa fata de forma initiala.
Imaginile figurative de pe usile de la intrare si inscriptiile runice sunt influente clare ale credintelor vikinge. Cele mai multe reprezinta lei si serpi in timpul unei lupte considerate batalia balaurilor din Edda, stravechea saga scandinava. Este prezenta de asemenea vita-de-vie, simbol frecvent intalnit in iconografia crestina. Infasurata in jurul unor creaturi cu cap de leu sau de sarpe, ea simbolizeaza victoria binelui asupra raului. Biserica are si un pridvor cu vedere la fiord si a fost restaurata in secolul al XX-lea. Din 1979 a fost inclusa pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO si este deschisa cultului, dar slujbe in ea se tin numai in anumite ocazii.
IRINA STOICA
Comentarii