Intre femeia care se scalda si apa este o legatura esential cosmica, descoperita de chinezi prin asocierea principiilor yin (ea)-yang (el). La randul lor, unii dintre marii pictori europeni au imortalizat „poezia femeii care se imbaiaza”, transformand esenta gandirii orientale intr-un basm vizual. Este si una dintre ideile filosofului francez Gaston Bachelard (1884-1962), atunci cand interpreteaza in eseurile sale panze de Renoir si Cézanne. Si, folosindu-se de o celebra sintagma biblica, mai aflam ca „La inceput a fost cuvantul… cuvantul care se face apa”. Femeia vorbeste despre sine in modul cel mai elocvent atunci cand isi invinge timiditatea in apropierea si in bratele apei.
Dar aceasta asociere a puritatii si senzualitatii a fost descoperita mult mai devreme; cautam in frescele Pompeiului si o gasim, apoi, dupa o indelungata pauza – in care arta vizuala s-a dedicat aproape integral sacrului in dauna mitologiei – regasim motivul „femeii la (dupa) baie” in panzele unor ilustri maestri francezi (intrucat in romaneste nu se poate traduce intr-un cuvant „bather” si „baigneuse”, voi folosi si termenul nimfa, conotatiile fiind lesne de inteles).
Rasfoind colectiile de arta, il admiram, in plin baroc, pe Nicolas Poussin cu a sa magnifica panza „Nimfa si Satyrul” (1627); Apoi, pe omul care a dat o stralucire aparte rococo-ului, François Boucher, cu admirabilele sale „Diana la baie” si „Toaleta lui Venus” (1742). In plin romantism, memorabilul Jean-Auguste Ingres aduce o nuanta de orientalism cu faimoasa capodopera „Baia turceasca” (1862) – o aglomerare irezistibila de odalisce, prizoniere doar propriilor trupuri de zeite. Preluand cu genialitate ideea grupului de femei care se scalda si abandonand doar pentru o clipa nudul singular, Paul Cézanne (1906) si Pierre-Auguste Renoir (1887) aduc si ei in scena – prin stilul postimpresionist si respectiv impresionist – „Femeile care se imbaiaza”, la dimensiuni mari. Ambii maestri scot nimfele din interioarele aducatoare de umbre si limitari ale gesturilor si le dau voie sa se rasfete la malul apei.
Cautarea senzualitatii diafane prin asocierea femeii cu apa purificatoare are o cauzalitate cat se poate de logica. Motivul pentru care o zeita isi leapada cel mai frecvent vesmintele este cel al dorintei de a fi coplesita de mangaierea molcoma a apei, poate si ca o aducere aminte a imbratisarii infierbantate oferite de iubitul ei. Caci, dupa cum ne arata istoria artei, unii maestri din varii curente ale picturii universale prefera nudul asociat cu „uscaciunea” unei ambiante din care lipseste apa, dar este prezenta relaxanta sofa sau dormeza – precum in panzele lui Modigliani si in neverosimila „Mare odalisca” a lui Ingres – femeia cu spatele suav, dar anormal de prelung oferit privitorului (a carei coloana vertebrala – au calculat specialistii – ar trebui sa aiba trei-patru vertebre in plus!).
Evident, toate panzele celebre cu o nimfa sau mai multe in prim-plan sunt dominate si de o nuanta de surpriza. Ochii indiscretului public sunt complici cu pictorul, care la randul sau isi satisface dorinta de a trage cortina pudibonda si de a ne oferi un „erotism bine temperat”. Atat de mult este apreciata aceasta ipostaza a femeii, incat si in arta japoneza a secolului XIX gasim astfel de scenarii. Dar, conform specificului asiatic, trupul femeii nu mai are aceeasi duiosie a rotunjimilor. Ba chiar, la o pictura a lui Toruma Haiki intalnim o sauna plina cu nimfe, dar si un ochi plin de tupeu care priveste avid printr-o fisura a peretelui de lemn… O simpla insolenta adolescentina, doar pentru a descoperi cum cuvantul se face apa.
PAUL IOAN
Comentarii