In lumea marilor aristi, confruntarile de opinii sunt adesea doar perdele de fum care ascund interese meschine. Ca si in politica, prestigiul nu este intotdeauna insotit de valoare intrinseca si se aplica, uneori in mod tragic, zicala: cel mai intelept cedeaza. Astfel au stat lucrurile si in cazul marelui pictor clasic francez Nicolas Poussin, unul dintre maestrii care au facut din barocul francez o piatra de temelie spre neoclasicism si romantism. Venit din nordul Frantei la Paris, la optsprezece ani, Nicolas Poussin (1594-1665) nu se remarca imediat in cercurile inalte ale pictorilor favoriti ai clerului si anturajului regal.
Foarte talentat, acest „outsider” este apreciat in cercurile flamande din Paris si intra in valtoarea controverselor stilistice. Academismul voia sa puna stapanire pe elita pictorilor si viitorul artistilor francezi era in cumpana. Astfel a nimerit Poussin in ghearele unei personalitati a epocii: pictorul cu largi vederi de expansiune a barocului italian (adoratorii lui Caravaggio) si un admirator al lui Veronese si Carracci, pe nume Simon Vouet. Acest promotor al barocului francez, cu influente italienesti, a fost unul dintre cei mai aprigi critici ai lui Poussin, care era mai tanar cu patru ani. Intre cele doua orgolii, cardinalul Richelieu a fost pus in situatia sa arbitreze.
Din pacate, aceasta eminenta cenusie a regelui Ludovic XIII, acest urias protector al artelor Frantei, initiatorul Academiei Franceze, l-a favorizat pe Simon Vouet. De ce? Familia acestuia facea parte din inalta societate (din anturajul baronului de Sancy) si a avut privilegiul, inainte de Poussin, sa cunoasca barocul italian. Fara sa fim partinitori, trebuie sa admitem ca Vouet este cel care a revigorat pictura franceza de la inceputurile secolului XVII, desi el insusi nu a fost o valoare artistica de talia lui Poussin. Consecinta acestor framantari a fost dramatica pentru „provincialul” Poussin.
Acesta s-a autoexilat la Roma, unde avea sa creeze o opera exceptionala pentru personalitati religioase si civile din Italia. Si, in timp ce Simon Vouet era numit prim-pictor al majestatii sale Ludovic XIII, sarmanul Nicolas Poussin mergea din gazda in gazda prin Roma, in cautarea cercurilor de prieteni care sa aiba aceleasi conceptii artistice cu ale sale. De multe ori bolnav, acest maestru francez de exceptie nu are timp de viata personala si se casatoreste intamplator cu fiica unei gazde (nu a avut copii).
Ultima tresarire de orgoliu pentru nefericitul Poussin este ordinul verbal foarte categoric al cardinalului Richelieu de a veni la Paris pentru cateva comenzi „de urgenta”. Artistul ezita, nu mai voia sa auda de Paris, si atunci regele face o mutare decisiva: il numeste prim-pictor al breslei, dar fara sa-i stabileasca o pensie (cum facuse cu Vouet). Exilatul accepta si lucreaza intens doar doi ani la Paris – printre altele, „Cina cea de taina” (la Versailles), „Muncile lui Hercule” etc.
Numai ca un nou conflict izbucneste intre el si Simon Vouet, care deja era coplesit de marea faima castigata de Poussin la Roma. „Provincialul” pleaca scarbit din Paris, in pofida insistentelor cardinalului Richelieu. Se retrage in Italia si va refuza sa se intoarca la Curtea Frantei chiar si dupa moartea prematura a lui Vouet (1649). Poussin avea sa se stinga in 1665, dupa elaborarea unor colectii exceptionale de panze de inspiratie biblica. (Nota: Nicolas Poussin este unul dintre cei mai prolifici pictori in ceea ce priveste temele din Vechiul Testament.)
PAUL IOAN
Comentarii